Listă de truisme despre examene

Mă trezeam dimineața cu un gol în stomac și altul în cap. Nu mai știam nimic, nimic. Dacă luam la întîmplare un curs pe care îl știusem bine-bine seara, acum aveam senzația că îl citesc pentru prima oară. Nu senzația, de fapt: certitudinea. Așa am dus-o toți cei patru ani de facultate. Înainte de intrarea în examen mă plimbam pe holul facultății în trei metri, dus-stînga-mprejur-întors, dus-stînga-mprejur-întors, ca un sergent furios, citind și recitind cursurile, notele de lectură și rezumatele pe care mi le făceam pe hîrtii cît un sfert de coală A4. Emoțiile erau strivitoare de fiecare dată. Și nu pentru că mi-ar fi fost teamă că pic examenul, cît de rușine. Dacă știam că proful mă apreciază, dacă-mi aruncase un „bravo“ la vreun seminar sau dacă mă bătea pe umăr chiar atunci, înainte de examen, mirat că „tocmai eu“ am emoții, atîta-mi trebuia. Amețeam de frică să nu mă fac de rîs, să nu-l dezamăgesc pe proful care crezuse că fac ceva mai mult de doi bani.

Am dat o mulțime de examene pînă acum, mai mult sau mai puțin grele, mai mult sau mai puțin importante. Am luat și am picat examene, suficient cît să pot întocmi în cunoștință de cauză următoarea listă de truisme pentru luat examene (în România):

Faptul că te crezi deștept n-o să fie de ajuns ca să iei examenul, mai trebuie să și înveți.

Chestia asta am descoperit-o cînd am picat examenul de admitere la facultate, pentru că refuzasem să tocesc, fiind convinsă că mă descurc eu cumva. M-am descurcat de 5 (la literatură română…), de ajuns de prost cît să pic cu vreo 20 de sutimi. O, șocul… Luminița premianta picase admiterea la facultate. Anul următor mi-am lăsat principiile deoparte („eu nu tocesc, eu citesc cărțile bla-bla“) și am tocit, jurîndu-mi răzbunare („o să le arăt eu lor…“). Pentru cerințele examenelor de atunci, doar așa puteai regurgita 20-25 de pagini la literatură, ca să iei examenul lejer. Timp de gîndit nu era. În prezent, filozofia examenelor s-a schimbat atît de mult în România, că lumea se revoltă de subiecte la alegere. Și nu știu cum se face că, după atîta vreme, deși acum nimeni nu cere reproducere, profesorii și elevii tot metoda asta o preferă.

Ca să iei un examen, condiția sine qua non e să te prezinți.

Cînd mă trezeam dimineața cu un gol în stomac și altul în cap, primul gînd era să nu mă duc la examen. Mare greșeală. Du te la examen. Vezi tu acolo. Dacă ar fi fost să nu mă prezint la examene de frică, aș fi avut restanțe la toate materiile, toată facultatea.

Nu tot ce pare stupid și irelevant din materia de examen e așa.

Orice cursant care aspiră la permisul de conducere înjură numeroasele de semne de circulație pe care le are de învățat. Mulți zic: „Dar lucrurile astea le înveți odată cu experiența…“ Utilitatea semnelor de circulație o descoperi însă într-o zi oarecare, cînd zărești, la 110 la oră, un semn despre care nu ești prea sigur ce vrea să zică și te întrebi: „Și acum ce Dumnezeu nu am voie? Să accelerez? Să încetinesc? Să trag pe dreapta?“

Emoțiile sînt doar o parte din peisaj.

Ignoră-le. Ai crede că emoțiile dispar odată cu experiența, că odată ce ai dat multe examene sau ai vorbit de multe ori în fața unui auditoriu numeros, te descurci cu ele. Nu e așa. La susținerea tezei de doctorat m-au cuprins niște emoții aproape de blocaj, mult mai puternice decît tot ce experimentasem în facultate. Erau acolo, în comisie, oameni la a căror părere țineam foarte mult, iar în sală, membri ai familiei mele care mă vedeau pentru prima dată evoluînd într-un cadru exclusiv profesional. Propria mea teză, la care lucrasem șase ani și pe care o recitisem integral de zeci de ori, îmi părea ceva străin în ziua și preziua susținerii. Nu recunoșteam nimic din ce scrisesem acolo, așa încît am refăcut rezumatul, l-am printat, gata-gata să citesc de pe foaie, în fața blancului absolut din capul meu. Ca și în facultate însă, odată intrată în examenul propriu-zis, mi-au reapărut în cap cu claritate de oglindă capitol după capitol și argument după argument. Nu am aruncat ochii nici pe rezumat, nici pe teză. Era, în sfîrșit, din nou teza mea.

În cele din urmă, examenele nu trebuie luate prea în serios.

O traineriță m-a învățat un truc pe care vi-l dezvălui și vouă: nu asimila un om cu un gest izolat al lui sau cu o acțiune oarecare a lui. Dacă pici un examen, fie și cel pe care-l consideri tu examenul vieții tale, tu nu ești acel eșec. Tu nu ești un luzăr pentru asta, ci doar o persoană care a picat un examen și care îl poate lua tura următoare. 

Luminița Corneanu este critic literar.