Lîna de lîngă mort și sfoara de sub casă
Cînd simţi că te ia cu leşin şi-ţi pare că gata, cam pînă aici ţi-a fost, cînd ţi se mai şi aduce un preot, ca să-ţi dea ultima împărtăşanie şi să-ţi confirme că, într-adevăr, morţii cu morţii, deşi de la slăbiciune îţi poate fi cam greu, încearcă totuşi şi urmăreşte cursul împărtăşaniei în linguriţa popii. Căci dacă aceasta se duce spre coada linguriţei, poţi să te culci liniştit, plutirea însemnînd că nu ţi-a venit încă sorocul, iar de mîine ai toate şansele să te trezeşti voios şi s-o iei de la capăt. Dar uneori norocul te părăseşte, împărtăşania nu se va da nici moartă, de pe vîrful linguriţei, unde va sta cu o încăpăţînare iritantă, chiar de o vei sufla, plin de panică şi zel, încercînd s-o împingi disperat cît mai înspre coadă. Cînd se întîmplă aşa, ar cam fi timpul să te grijeşti, în primul rînd, de cei 24 de metri de pînză, cu care, pare-se, trebuie să plăteşti vămile.
Pe urmă n-ai decît să te relaxezi şi să te laşi purtat pe masa din camera cea mare, de unde, timp de trei zile şi trei nopţi, nu mai faci nimic, ci doar te laşi răsfăţat de ceilalţi şi de bunele lor intenţii. Intenţii care uneori pot să-ţi dea serios peste cap toate planurile de plecare.
Cînd prin preajmă te-ai ales cu zeloşi şi babe, s-ar putea ca la un moment dat să simţi nişte ghionturi aprige pe sub coaste, urmate de cîteva mormăieli de descîntec. Dacă te uiţi, vei vedea cum cineva a înghesuit, pe şestache, sub tine, în coşciug, cîteva ghemuri de lînă. În prima clipă nu le vezi rostul, dar te gîndeşti la eternitatea spre care treci, găsind o oarecare logică ideii de tricotat. Afli însă, aproape imediat, de la o babă din colţ, că lîna respectivă n-are nimic de-a face cu tricotatul, că prin prezenţa sa, în coşciugul tău, se caută doar a-ţi încurca sufletul în iţe, pentru a te împiedica să devii, Doamne-fereşte, vreun strigoi, să-ţi bîntui mai apoi apartamentul şi să-ţi sperii vecinii cu ghiduşiile tale de mort viu.
Tot acolo, de pe masa din sufragerie, unde s-a adunat te miri de unde o armată de babe sfătoase, vei auzi tot soiul de indicaţii precise şi pline de bunătate. Rudele şi apropiaţii îţi vor fi avertizaţi să te păzească straşnic, măcar în prima noapte, ca nu care cumva să treacă pisica peste tine. Sau pe sub tine. Deşi n-ai pisică, pentru un asemenea pericol, o precauţie în plus n-are ce strica.
Şi nu ajungi să te amuzi pe deplin de imaginea ta de vampir în devenire, că eşti deodată legat ca un burduf, din jos în sus şi de la stînga la dreapta, strîns straşnic cu o sfoară.
„Se leagă mortu-n cruce, după care sfoara se dezleagă, înainte să-l coboare la groapă. Se strînge frumos şi se îngroapă sub pragul casei.“ Ceea ce te nelinişteşte aici e că tu stai de fapt la bloc. Dar astea deja sînt detalii care pe tine nu te mai privesc şi, la o adică, să se descurce cel ce ia sfoara, să aranjeze cu administratorul să dea groapă în fundaţia clădirii.
Acum sînt lucruri mai importante de cunoscut, lucruri care te privesc personal. Bunăoară, din altă sursă, de la o voce pe care nu o identifici, afli că, deşi ai fost un păcătos, pînă şi pe tine te-a iertat Dumnezeu cel bun. Iar siguranţa vocii se datorează faptului că Cel de Sus te-a luat la el într-o zi de duminică. Nu sîmbătă, nu luni sau marţi. Duminică, zi sfîntă, în care toţi păcătoşii „nepregătiţi“ (ca tine) care mor sînt de fapt iertaţi de păcate. Şi ar mai spune ea ceva şi despre păcatele tale, care sînt multe, dar un ţipăt ascuţit – „nu atinge mortul cu mîna stîngă, nu cu mîna stîngă“ – o întrerupe brusc şi lasă o tăcere, scuzaţi expresia, ca de mormînt.
După cele cîteva momente de panică mută, afli că cineva de prin jur ţi-a aranjat batista dintre mîini, cu mîna sa stîngă. Ceea ce e de rău. E de foarte rău, deşi, spune altă voce din ciorchinele de voci care-şi dau cu părerea, nenorocitul ar mai avea o şansă să scape de strigoiul din tine: cînd o reveni de la înmormîntare, dar doar atunci, să se spele pe mîini, de trei ori, după care să arunce cu apă peste umărul său stîng şi să nu privească îndărăt. Interesant, îţi spui, deşi comod cum stai, cu morga serioasă de mort autentic, nici prin gînd nu ţi-ar fi trecut să mai ţopăi după nefericitul stîngaci. Te amuzi şi continui să tragi cu urechea la discuţiile şoptite în care mai dibuieşti o problemă: cine o să-ţi ţină lumînarea încă nu se ştie. Căci nimeni nu vrea să-şi ia asupra sa păcatele tale despre care taman azi ai aflat că sînt multe şi grave. Dar ce mai contează păcatele tale care au devenit nimicuri, pe lîngă grozăviile care mai trebuie puse la punct, din cauza ta. Nu se ştie, de exemplu, cîte clopote se vor bate la biserică – pentru bărbat e un număr, pentru femeie e un altul –, nu se ştie dacă pînă la urmă ai murit cu lumînare sau fără (căci în ultimul caz va trebui să se facă pomană doar în ziua de sîmbătă), cine îţi va lua legăturile de la picioare, cine îţi va pune bănuţi în buzunar, şi cîte şi mai cîte...
Şi te simţi cumva vinovat de problemele pe care le-ai cauzat tuturor, pînă cînd auzi de problemele cu adevărat grele ale vecinei X, care şi-a blestemat soţul chiar pe patul de moarte, şi care acum trebuie să caute un cal alb ca să-l treacă de trei ori peste mormîntul nefericitului.