„Limitarea puterii şi distribuirea ei“ - interviu cu Cristian PREDA
În ce măsură mai seamănă Europa de astăzi cu proiectul părinţilor fondatori?
Din proiect a rămas ideea reconcilierii. Iar ceea ce s-a întîmplat după 1989, adică integrarea fostelor ţări comuniste, e poate mai important decît ce s-a petrecut la început, cînd cele şase state fondatoare au pornit la drum. Fiindcă e vorba despre reconcilierea cu inamici postbelici, nu cu cei „istorici“. Asta a făcut proiectul cu adevărat credibil. Altfel, arhitectura instituţională e cu totul alta decît ceea ce era avut în vedere în anii ’50 sau ’60. E drept că şi politica a cunoscut schimbări majore: cetăţeanul european de astăzi vrea protecţie nu doar în faţa agresiunii semenilor săi, ci şi în faţa oricărui risc. E o ambiţie colosală, care explică şi crizele, inclusiv pe cea recentă, în egală măsură economică şi financiară. Europa a crezut că poate trăi în pace socială, prin reglementări masive ale pieţei. Criza s-a produs pentru că a existat prea puţin liberalism, nu prea mult. Sîntem departe de deznodămînt...
Cum definiţi omul european?
Nu am o definiţie. De fapt, ştim doar că europenii acceptă diversitatea lor. Pe mine mă interesează perspectiva politică asupra lucrurilor, nu cea culturală, care poate lăsa loc pentru multe speculaţii. Politic, omul european e cel care a reuşit să îmbine limitarea puterii şi distribuirea ei. „N-au făcut asta şi americanii?“, veţi întreba imediat. „Nu sînt ei la fel de ataşaţi de modelul regimului care combină liberalismul şi democraţia, adică exigenţa puterii limitate şi refuzul oricărui monopol?“ Răspunsul este evident: da. Spre deosebire de americani, care au îmbrăţişat, în acest scop, un sistem federal, europenii au creat un ansamblu politic inedit. În cadrul lui, 28 de state-membre, cu sisteme politice şi tradiţii istorice foarte diferite, au acceptat să fie gestionate de instituţiile comunitare – Comisia şi Parlamentul –, dar şi de ceea ce Luuk van Middelaar a numit „sfera intermediară“ a Consiliului. Nu avem un nume pentru acest ansamblu, ştim doar că nu e nici federaţie, nici stat naţional. Omul european e definit, deocamdată, de această dublă negaţie.
Cum participă România/românii la spiritul comun european?
Nu foarte original. Aş observa, de altfel, că în România federalismul e aproape un subiect tabu, fiindcă a fost creionat ca o ameninţare la adresa integrităţii teritoriale. Asta e ceva stupid: ideea federală e creatoare de ansambluri. Statele Unite, Canada, Elveţia sau India sînt exemple de stabilitate. Rusia e contraexemplul, dar acolo viaţa e proastă nu din pricina federaţiei, ci pentru că autoritarismul are mulţi suporteri. Revenind la România, dacă federalismul e evacuat ca periculos, sistemul european al puterii e perceput într-un chip denaturat. Europa e privită ca sursă de finanţare sau ca formă de disciplinare. E puşculiţă sau poliţai. Asta nu lasă prea mult loc pentru cetăţean. Mă tem că, în cîţiva ani, cînd se va vedea că Uniunea contrazice ambele ipostaze, proporţia de europeni din România va scădea dramatic.
Cristian Preda este, din 1992, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Membru al Parlamentului European (grup PPE) din 2009.
a consemnat Matei MARTIN