Limbajul pîinii
Mă uit cîteodată la o emisiune difuzată pe Viasat History, Diete uitate de vreme. Cîţiva planturoşi, simpatic de binedispuşi, se strîng într-un elegant conac englezesc unde intră în hainele, programul de viaţă şi, desigur, regimul de slăbire din alte vîrste moderne: vremea reginei Victoria, a regelui Eduard VII, anii ’20 ai secolului trecut. Una dintre concurente – căci e vorba despre o întrecere de sobrietate alimentară – a spus ceva uimitor. Pînă să participe la acest program, habar n-avea cum se face pîinea şi nici din ce e făcută. O lua pur şi simplu din supermarket, consumînd-o fără reţinere şi fără întrebări. Aşa stînd lucrurile, pentru acea tînără, de altfel zgomotos de funny, toată simbolica pe care societăţile vechi europene au frămîntat-o secole la rînd în albia pîinii nu exista. Nu numai că nu avea sens. N-avea suport concret. Nu exista „solul informaţional“ pe care ar fi putut răsări înţelegerea pentru o întreagă reţea de semnificaţii suprapuse, de metafore, de analogii şi coduri culturale din care Europa s-a hrănit şi se hrăneşte încă.
Ce i-ar fi putut spune parabola evanghelică a semănătorului, pilda bobului de grîu care trebuie să moară ca să aducă multă roadă – în sfîrşit, pîinea care se face Trup în Eucharistie? Ce înţeles ar fi avut pentru ea jalea Demetrei şi darul pe care zeiţa i l-a făcut lui Triptolem? Dar Misterele eleusine, prezidate de Demetra, în care sufletul intră într-un spaţiu tainic, asemenea bobului de grîu şi Persefonei, pentru a renaşte la o viaţă mai luminoasă, mai înaltă? Ce sens ar fi avut pîinea pe care, izgonit din Paradis, Adam o va mînca de aici înainte în sudoarea feţei? Dar mana cerească, cu care evreii sînt hrăniţi în pustie? Din timpuri foarte vechi, oamenii şi-au spus condiţia omenească, speranţa unei vieţi desăvîrşite şi raportul cu divinul în limbajul pîinii. Pe toate trei le-au gîndit simbolic şi le-au practicat ritual în acest limbaj.
Noroc că emisiuni BBC – inventiv concepute – ne prezintă, bine studiat şi viu, fapte de civilizaţie ale vechii Europe. De altfel, ele intră într-un fenomen mai larg de recuperare: expoziţii, literatură istorică, etnologică şi antropologică, scrisă cu vervă, documentare narative şi chiar emisiuni de lifestyle (călătorii, bucătărie, obiceiuri) încearcă să ofere publicului larg informaţie despre ceea ce a devenit străin vieţii noastre de fiecare zi, dar care ne-a modelat în timpul lung al istoriei şi al culturii.
Omul pîine
As I live by bread – ca să păstrăm reperele tinerei puse la regim victorian – înseamnă ceva de tipul „pe legea mea“: omul este fiinţa care trăieşte cu pîine, care se defineşte prin facerea, consumul şi împărtăşirea pîinii. Mai mult decît atît, el este asemuit – în creşterile lui biologice, psihice ori spirituale – cu alimentul fabricat de brutar. Limba de fiecare zi păstrează acest paralelism. Un exemplu: în engleză, a spune că „nu toţi oamenii sînt la fel“ revine la a spune că „nu toţi sînt copţi în acelaşi cuptor“ (all bread is not baked in one oven), iar în româneşte că „nu toţi oamenii sînt făcuţi din acelaşi aluat“ („din aceeaşi făină“ în franceză, traducere a latinei ejusdem farinae). Pentru culturile agricole vechi şi pentru gîndirea simbolică europeană, modelată de creştinism, creşterea pruncului în pîntecele mamei are analogii în facerea pîinii; i se asociază metaforele grînelor care răsar din pîntecele pămîntului, ale aluatului care creşte în albie, ale cuptorului care îl coace.
Cînd Adam iese din condiţia grădinii paradisiace, autodislocarea cuplului omenesc e spusă într-o formulă care îmbină trei trude: chinul în care femeia va naşte prunci, truda prin care omul îşi va dobîndi pîinea, blestemul pămîntului agresat de muncile agricole (Facerea, 3, 16-19). Prin triada copil – pîine – pămînt, gîndirea religioasă concepe şi condiţia descentrată a omului şi bunăvoinţa divină care continuă să-l susţină în fiinţă. În „regimul lumii“, trupul omenesc, ieşit din părinţi, nu poate dăinui fără a-şi adăuga, zi de zi, un trup al pîinii ieşite din pămînt. E un proces care trebuie reluat fără încetare şi peste fiecare dintre etapele acestui întreit proces – facerea grînelor, facerea pîinii, facerea copilului – omul religios cheamă asistenţa lui Dumnezeu. În fiecare etapă, omul religios semnifică, simbolic şi ritual, atît efortul riscant ce îi revine, cît şi darul divin care dă putere roditoare.
Însă dincolo de condiţia curentă, a pîinii care trebuie mereu smulsă pămîntului pentru a hrăni un trup înfometat, există o hrană dăruită din zenit, pe verticală, o „pîine cerească“. Ea se coboară peste orizontala noastră pentru a infuza în om o viaţă nesupusă morţii, pentru a recupera circulaţia între fiinţa limitată a omului şi viaţa nelimitată a lui Dumnezeu. Pîinea, hrana – cu conotaţiile ei de înghiţire, asimilare, interiorizare, transmutaţie, creştere – poate semnifica bine această intimitate recuperatoare. În capitolul 6 din Evanghelia după Ioan, Christos se califică pe sine drept „Pîinea Vieţii“: „Pîinea care se coboară din cer pentru ca acel care mănîncă din ea să nu moară... Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.“ (6, 48-51) În limbajul pîinii se spune şi se realizează aşadar trecerea omului de la regimul vieţii finite la viaţa densă, fără limite, a intimităţii cu Principiul vieţii.
Pîinea comunitate
Creştinismul a exaltat simbolismul pîinii pînă la realitatea paradoxală a Întrupării, a Învierii, a Eucharistiei. Dar el preia teme puternice şi vechi, prezente în culturile Mediteranei, în iudaism ca şi lumea elenă.
În toate, pîinea este elementul emblematic care hrăneşte nu numai viaţa individului, ci şi unitatea familiei în jurul mesei împărtăşite, a bucăţilor de pîine împărţite din acelaşi rotund. Mai mult decît atît, pîinea – cu traseele facerii, ale consumului şi împărtăşirii ei – semnifică Cetatea, ţine laolaltă simbolic o comunitate, e obiectul unui cult comun. În Grecia veche, Tesmoforiile, sărbători ale Demetrei reuneau sobru şi oficial, în spaţiul public, femeile căsătorite, soţii legiuite ale cetăţenilor, mîndrie a Cetăţii virtuoase, pe cînd, în gălăgioase spaţii private, marginalii îşi urcau pe acoperişuri miniaturalele „grădini ale lui Adonis“. Marcel Detienne a făcut savuroase analize referitoare la contrastul între creşterea lentă şi substanţială a grîului/pîinii – emblemă şi garanţie pentru sănătatea rodnică a Cetăţii – şi exaltarea repede fanată a înmiresmatelor plante care fac semn către extreme, dezechilibre, transgresiuni.
În Vechiul Israel, relaţia cu Iahve şi unitatea poporului călăuzit de El erau, şi ele, ritmate de simbolica pîinii. De la „snopul legănat“ al sărbătorii secerişului la „pîinile pu-nerii înainte“ în sanctuar, un Israel sedentar, agricol Îi aducea lui Dumnezeu darul roadelor sale. Dar, înăuntrul acestei vieţi stabile, dependente de pămînt, azima care însoţeşte mielul şi ierburile amare ale Paştilor făcea prezentă condiţia de itinerant. Ea infuza în existenţa „aşezată“ experienţa pustiei şi a intimităţii cu Iahve, cînd El dăduse poporului eliberat o pîine care se cobora din cer.
Pentru creştini, Pîinea eucharistică e alimentul Învierii şi totodată al unei mirabile convergenţe în Christos. În plămădirea pîinii, a pîinii de fiecare zi, ca şi a pîinii sacrificiale, se poate citi un principiu care unifică şi desăvîrşeşte, fără a desfiinţa, singularitatea fiecărei persoane. Aşa au citit-o primii creştini. „Pîinea, deşi alcătuită din multe boabe, este în aşa fel unită că boabele, în mulţimea lor, nu se mai arată. Cu toate că rămîn ele însele, unirea lor face nevăzute deosebirile. Tot aşa ne unim şi noi unii cu alţii şi toţi în Hristos.“ Iată ce găsim într-un text de la cumpăna secolelor I şi II, unul dintre primele ale literaturii creştine – Didahia celor doisprezece apostoli.
Pe arii largi de civilizaţie, pîinea e simbol şi vehicul al comuniunii. Pîinea împărtăşită în mesele de sărbătoare ale viilor, în mesele de pomenire ale morţilor, pîinea dăruită vecinului, oaspetelui, străinului, sărmanului este – prin excelenţă – acea „hrană care leagă“, cum sună titlul unei frumoase secţiuni din expunerea de la Muzeul Ţăranului Român.
Asimilare, interioritate, preschimbare
În metafora mai sus amintită a alcătuirii pîinii, rotunjimea proprie fiecărei persoane nu dispare, nu e desfiinţată. Însă unitatea are preeminenţă asupra singularităţilor. Le include în economia ei, fără a le leza libertatea şi profilul. Christos, Pîinea Vieţii modelează singularităţile potrivit propriei sale, unice altitudini. Cum se întîmplă asta?
În actul sensibil, concret al împărtăşaniei, pîinea eucharistică nu include, ci, dimpotrivă, se împarte, se fragmentează, se dăruieşte tuturor. Fiecare credincios primeşte partea sa din Pîinea unică. Însă e vorba despre un act care cere schimbarea perspectivei, cere alt regim de interpretare, de înţelegere, de experienţă decît cel curent. Cere regimul interiorităţii. Or, prin hrană, prin pîine, se poate cel mai bine concepe şi experimenta regimul interiorizării, al interiorităţii, în care lucrurile se răstoarnă faţă de regimul din afară. E ceea ce a formulat cu obişnuita-i strălucire Augustin în Confesiuni VII, X, 16. Chemat să intre în regimul interiorităţii, el a auzit spunîndu-i-se: „creşte şi vei ajunge să Mă mănînci; dar nu tu Mă vei schimba întru tine, aşa cum schimbi hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru Mine.“
În măsura în care persoana – sprijinindu-se pe identitatea, aptitudinile, tăietura ei proprie – avansează în regimul interiorităţii, ea întîlneşte acolo prezenţa Celui care o va transforma. În adîncul persoanei se poate petrece acea „transubstanţiere personală“ în care sensul asimilării se schimbă: Pîinea Vieţii asimilează „grăuntele“ inimii umane, îl include în viaţa şi în unitatea ei.
În sfîrşit, hrana, pîinea au un asemenea potenţial simbolic încît tot în limbajul lor poate fi concepută cunoaşterea salvatoare, relaţia de cunoaştere cu Logosul divin. Înţelepciunea lui Dumnezeu e „savuroasă“, e sapientia. Ea trebuie gustată, mestecată, interiorizată. A recita, a interpreta, a medita şi a asimila cuvîntul divin se află în continuitate cu a te hrăni din acest cuvînt, a-l mînca, a-l „mesteca“ (ruminatio). E atitudinea faţă de Cuvînt pe care au avut-o spiritualii de-a lungul vremii pînă astăzi.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.
Foto: wikimedia commons