Limba celor care nu scriu şi "tîmpita de patrie"
- Herta MÜLLER în dialog cu Gabriel LIICEANU -
Gabriel Liiceanu: Vă propun să începem chiar de la textul pe care l-aţi citit. Iată ce spuneţi la un moment dat: „dar foamea stătea ca un cîine în faţa străchinii şi hăpăia cu lăcomie“. A vedea relaţia dintre lucrurile pe care nu le vede nimeni, a surprinde sugestii ale lor pe care nu le surprinde nimeni, a le pune în relaţie cu cuvintele aşa cum nu o face nimeni înseamnă a fi scriitor. După gîndul meu, scriitorul este o fiinţă privilegiată, care ajunge să numească relaţii dintre lucruri aşa cum nu o face nimeni pînă la el. Din cauza asta, sînt tentat să spun că un scriitor deschide o relaţie cu lumea care pînă la el nu exista. Este un Vorläufer, un înainte-mergător. Şi totuşi senzaţia mea este că, în mai multe rînduri, aţi refuzat să acceptaţi că scriitorul are acest rol de excepţie.
Herta Müller: Eu cred că fiecare om, ca individ, ca piesă unică pe lume, are o relaţie unică cu lumea. Fiecare om. Şi fiecare lucru pe care îl face – îl face altfel decît ceilalţi pentru că nu-i rămîne altceva de făcut. La scriitori, asta se poate verifica – pentru că meseria lor este să scrie ceva pe hîrtie, iar asta se poate verifica şi se poate discuta. La ceilalţi oameni, lucrurile şi ideile rămîn neexprimate în exterior şi nu le putem verifica. Asta e deosebirea. Am cunoscut atîţia oameni sensibili în toate domeniile, cu nu ştiu cîte feluri de meserii, şi niciodată nu am crezut că eu sînt în stare să văd ceva ce aceşti oameni care nu scriu nu sînt în stare. Limba, dacă este în stare să exprime viaţa, este limba celor care nu scriu. Şi trebuie să recurg la limba lor. Dacă eu compun limba lor într-un anume fel, ajung la aşa-numita literatură, la poezie, la atmosfera poetică.
Gabriel Liiceanu: Înseamnă că unii dintre noi – cei care am văzut în Leagănul respiraţiei, de pildă, un mod nou de a îmbina cuvintele, un şoc pe care îl provoacă limba pentru prima dată cititorului – ne-am înşelat. Să trecem la altceva. Să trecem la „lucruri serioase“...
Vă propun să stăm de vorbă despre lucruri care ne privesc pe toţi şi să acceptaţi că unele lucruri care v-au privit pe dumneavoastră şi din care s-au născut obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora, şi ale unora dintre noi. În paginile care deschid volumul dvs. de eseuri Regele se înclină şi ucide citaţi o vorbă a lui Jorge Semprun: „Nu limba pe care o vorbeşti este patria, ci conţinutul a ceea ce vorbeşti“. Şi comentaţi astfel: „Jorge Semprun ştie că, pentru a aparţine unei colectivităţi, e necesar să dispui de un minim de consens lăuntric în ce priveşte conţinuturile vehiculate prin vorbire“. Nici dumneavoastră, nici eu şi nici mulţi, mulţi alţii din generaţia noastră nu am obţinut, de-a lungul vieţii noastre, trăind în România, acest consens lăuntric. Dacă nu ne-am recunoscut niciodată în ceea ce s-a vorbit public, în discursul oficial, care a fost patria noastră? Am avut noi o patrie? Nu sîntem noi, toţi cei cărora li s-a furat conţinutul limbii – într-un discurs public în care nu ne-am recunoscut niciodată –, cei fără de patrie?
Herta Müller: Eu aş face totuşi o diferenţă... „Patrie“ este un cuvînt care a fost prea mult folosit în mod ideologic. Şi în istoria germană, şi naţional-socialismul, şi stalinismul din RDG, dar şi în celelalte ţări socialiste acest cuvînt a fost folosit foarte des. „Acasă“ înseamnă mult mai puţin, dar şi mult mai mult: dacă te simţi acasă cred că ajunge. Eu m-am referit la această frază a lui Semprun pentru că de multe ori m-am întîlnit cu scriitori germani – la lecturi sau la simpozioane – şi multora li se părea interesant să spună că patria lor este limba. Şi m-am enervat. Mi-am zis: „cine dracu’ pune sub semnul întrebării această patrie?“. Ei în viaţa lor nu au avut nici un fel de problemă cu patria lor. Cei născuţi în anii ’50, în Vest, n-au fost întrebaţi dacă îşi iubesc patria sau nu, puteau să plece din ţară şi să se întoarcă... Iar propoziţia asta – „patria este limba“ – a fost creată de imigranţi, în timpul naţional-socialismului, de către cei care au fugit de dictatura lui Hitler ca să nu fie omorîţi. La Semprun mi-am dat seama că ştie ce înseamnă asta – pentru că şi el a fost în exil în timpul franchismului, apoi a luptat împotriva naziştilor în Franţa, apoi s-a dus în Spania de cîteva ori clandestin, sub nume false... Deci el ştie despre ce e vorba. Limba comună îmi aparţine şi mie – prin viaţa mea, prin naştere; dar dacă această limbă este duşmănoasă în ceea ce priveşte viaţa mea, la ce îmi foloseşte? Îmi arată şi mai mult cît nu sînt acasă în ea. Cred că asta am avut-o noi ca patrie – căci a trebuit să simţim şi mai mult că nu sîntem acasă. Dacă ar fi fost o situaţie neutră şi am fi ştiut doar că nu eşti afectat, poate că ar fi fost mai puţin rău decît să ştii că ar fi trebuit să fii şi tu acolo, dar nu eşti. Ţi se ia dreptul de a te simţi acasă.
Această noţiune de „a fi acasă“ îşi are şi contrariul. În germană, „patrie“ se spune Heimat. Heimat este ceea ce nu poţi să suporţi şi nu poţi să părăseşti. Poţi să pleci cu picioarele, dar duci totul în minte – căci s-au petrecut multe şi toate greutăţile prin care ai trecut sînt prea mari pentru a putea face abstracţie de ele. Tîmpita de patrie vine cu tine, şi dacă nu vrei, şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă. De multe ori, dacă sînt undeva în străinătate, îmi revine în minte patria ca „acasă“. Am fost cîndva la Barcelona şi acolo tocmai avea loc o sărbătoare populară. N-am ştiut ce sărbătoare este, am întrebat cîteva persoane, dar n-au ştiut să-mi explice. Într-o piaţă, se desfăşura un dans la care participau oameni de toate generaţiile. Îşi puseseră poşetele şi pantofii în mijloc, într-o grămadă, şi îşi puseseră balerini. Dansau, muzica era populară – dar foarte fină. În momente ca acesta mă apucă plînsul, pentru că îmi dau seamă că există pe lume foarte mulţi oameni care niciodată nu au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara, care au putut să-şi menţină ceva de la sine înţeles, ceva de care nu trebuie să faci caz. Căci dacă trebuie să faci caz de patrie atunci cînd vrei să discuţi – ceva nu este în ordine.
Gabriel Liiceanu: Eu v-am întrebat dacă aceia dintre noi care au rămas acasă fără să aibă un „acasă“ al lor nu marchează un fel nou de a fi al oamenilor, cel puţin în secolul XX. Ce se întîmplă cu membrii unei întregi generaţii, care nu s-au simţit niciodată acasă tocmai pentru că nu s-au recunoscut în limba care ar fi trebuit să-i exprime public? Ei n-au plecat nicăieri, n-au cunoscut bucuria de a dansa după o muzică fină, încălţaţi cu balerini, în piaţa publică. Sînt ei traumatizaţi? Sînt altfel decît cei care au trăit de-a lungul secolelor cu senzaţia că au un „acasă“ al lor?
Herta Müller: La spanioli nu sînt secole, pentru că au cunoscut regimul lui Franco şi Războiul Civil. Dar a trecut timp de atunci. Este însă cu totul altceva că dumneavoastră aţi rămas aici: sînteţi în România, v-aţi născut aici şi aţi rămas aici cu toate cele. Eu am trăit aproape toate cele pînă în 1987, şi apoi gata: m-au dat afară. Nu mai pot să mă întorc, ar fi o iluzie. Istoria exilului e clară de cînd este lumea: nu te mai întorci cum ai plecat. Nu pentru că nu vrei, ci pentru că a trebuit să te schimbi, acolo unde te-ai dus, ca să-ţi aranjezi viaţa, ca să ştii ce faci cu tine. Vii înapoi, dar lucrurile s-au întrerupt, firul nu mai există, nu poţi să continui ceva. Îmi închipui că poate este o iluzie, poate e şi invidie... Mă gîndesc că, dacă aş fi rămas aici şi timpurile ar fi fost aşa, mulţi ca mine ar fi rămas aşa. Nu-i vorba de mine, exilul e o pierdere enormă pentru orice ţară. Şi de obicei pleacă mai întîi cei integri, cei care nu mai suportă, sensibilii – ei sînt primii care încearcă să o ia din loc.
Gabriel Liiceanu: Uneori rămîn şi aici dintre cei sensibili...
Foto: M. Vilău