Life for dummies

„Nu pune mîna pe aia, e cîh!“, „Nu te juca cu chibriturile!“, „Nu umbla cu cuţitul că fuge îngerul de lîngă tine!“, „Dacă nu mănînci ciorba, nu capeţi nici desertul!“. Sînt primele rînduri din îndreptarul Life for dummies care mi-a fost pus în braţe de la cea mai fragedă vîrstă şi pe care de atunci tot încerc să-l fac pierdut, uitat ori pur şi simplu să-l ignor. E ditamai volumul şi, în cea mai mare parte, e plin de sfaturi despre cum să nu-ţi trăieşti viaţa. Nu spune la şcoală că ascultăm Vocea Americii! Nu mai sta în casă toată vara, mai du-te şi tu la o discotecă! Nu da la Limbi Străine, vrei să te faci profesoară?! Nu ştiam ce vreau „să mă fac“. Ar fi trebuit să aud mai demult melodia lui Baz Luhrmann – aş fi scutit astfel ani de frămîntări vinovate şi dileme de copil cuminte care nu ştie ce reţetă să aleagă în viaţă, ce tipar să îmbrace, ce etichete să-şi lipească pe frunte.

Mama îşi notase la tinereţe, pe o foaie de caiet cu pătrăţele, sfaturile lui Scott Fitzgerald către fiica sa. Mi le-a arătat şi mie, cînd am crescut destul de mare cît să le pot pricepe: învăţăminte relaxate-zen („Să nu-ţi pese de dezamăgiri!“, „Să nu-ţi pese de plăceri!“, „Să nu-ţi pese de trecut!“, „Şi nici măcar de viitor“), bune de păstrat în caieţelul cu citate, dar ceva mai greu de aplicat în viaţă. În vizită la ţară, deasupra mesei din bucătăria înghesuită în care trona tanti Lili cea rotofeie şi zîmbitoare, atîrna un ştergar brodat ce proclama imperativ: „Fripturică, cozonaci / Bărbăţelului să-i faci!“. Am avut un flash-forward cu cratiţe aburinde, şorţuri unsuroase, obraji roşii bucălaţi, şi am fugit disperată la aer, oripilată de perspectiva în diminutive. O profesoară de franceză suplinitoare ne-a cîntat „Sur le Pont d’Avignon“ şi ne-a citit cu voce tremurînd de emoţie „If“-ul lui Kipling – altă colecţie de sfaturi nobile, pentru sfinţi şi semizei, pe care am ascultat-o cu smerenie şi-am ignorat-o suveran. Tataie Gogu mi-a lăsat şi el moştenire o mostră de înţelepciune pe care multă vreme n-am înţeles-o: „Patul e cel mai bun prieten al omului, iar somnul – cel mai dulce“ spunea oftînd de mulţumire, iar eu mă gîndeam că nimic nu e mai nesuferit decît somnul impus de după-amiază. 

Am visat să fiu pe rînd detectiv şi scriitor, pilot de avion şi funcţionară (dezvoltasem o pasiune pentru registre, dosare şi caiete liniate ordonat). Am vrut să mă fac mare, convinsă că, de la momentul în care devii adult, viaţa ţi se aşază pe un făgaş bine determinat, şi tot ce trebuie să faci e să pluteşti în voie. Am încercat varii şabloane, şi nu m-a încăput nici unul. 

Cîteodată, dar nu foarte des, mă surprind dorindu-mi ca ai mei să-mi fi impus modelele lor de viaţă. Reguli stricte despre cum să mă îmbrac, cum să vorbesc, ce să mănînc, pe cine să iubesc. Le-aş fi putut adopta, ca o fiică perfect ascultătoare, le-aş fi putut respinge, definindu-mă în negativ; oricum, m-ar fi scutit de responsabilitatea alegerilor. N-au făcut-o, şi pentru asta îi iubesc enorm, dar sînt destui care se simt datori să te modeleze ca pe o nevertebrată, să-ţi ajusteze niţel aripile cu foarfeca. Mai toată lumea ascunde în raniţă un baston de sergent-major cu care abia aşteaptă să te articuleze. Diriginta din liceu a intrat peste noi la ora de matematică şi a trimis toate fetele acasă pentru că nu purtau fustă. Şefa de la un job trecut de mult m-a depunctat în evaluarea anuală la capitolul „seriozitate“ pentru că zîmbeam prea mult, pres des. Regulamentul intern al unei firme prevedea lungimea minimă a fustelor şi numărul maxim de nuanţe de fard cu care te poţi împodobi, definind arbitrar decenţa la 15 centimetri deasupra genunchiului. Alţii au definit coolness-ul şi m-au depunctat grav pentru blugii mei ieftini şi tricourile no-name; nu ştiam pe-atunci cum funcţionează mecanismul: „eu sînt independent“, îţi spui, „eu sînt original, sînt altfel“, aşa că te îmbraci cu hainele pe care le poartă toţi originalii, ca să te faci mai bine înţeles. E clar: în lupta cu modelele n-am cum să ies victorioasă. În fond, avem cam 7 miliarde de tipare pe planetă, iar eu sînt numai una. Va trebui doar să mă-mpac cu gîndul că nu-i pot mulţumi pe toţi. Şi-apoi să încep, în fine, să trăiesc puţin. 

Adela Marcov este business analyst la o companie de consultanţă în management şi IT, autoarea blogului http://boladenieve78.word press.com/.