"Liceenii" și liceenii

7 iunie 2023   Tema săptămînii

Gabriel García Márquez începea cartea sa de amintiri, intitulată A trăi pentru a-ți povesti viața, cu o frază care întărește titlul: „Viața nu este ceea ce un om a trăit, ci ceea ce își amintește și, mai precis, cum anume își amintește pentru a o povesti”. Că viețile noastre nu se confundă cu biografiile noastre, știam deja. Viețile sînt ceea ce ne amintim că am trăit, nu ceea ce am trăit. Genialul sud-american, însă, face un pas mai departe. Amintirea, la rîndul ei, nu are rost dacă nu există pentru a fi povestită. Una e să-ți amintești, alta e să-ți amintești în acel fel aparte care face amintirea povestibilă (iată, am inventat un cuvînt!). Márquez zice că nici chiar ceea ce ne amintim că am trăit nu e viața noastră, ci ceea ce ne amintim spre a povesti. Ei, dacă așa stau lucrurile, atunci trebuie să recunoaștem că viețile noastre sînt la oarecare distanță de ceea ce am trăit, de fapt. Și, mai ales, că viețile noastre sînt cu totul altceva decît viețile celor cu care am trăit împreună ceea ce ne amintim. Spre a povesti, desigur.

Încep așa, cu un fel de precauție. Nu vreau să fiu, totuși, singur în amintirile mele. Vreau să cred – de fapt, am nevoie de asta – că măcar timpurile pe care le-am trăit, socotite pe perioade mai lungi, mi le amintesc împreună cu cei de vîrsta mea și le povestim împreună.

Anii mei de liceu au curs între 1983 și 1987. Firește, am mii de amintiri. Firește, toate plăcute. Firește, sînt nostalgic. Am fost mereu un tip sociabil, am funcționat mereu împreună cu grupul meu, fie el mare sau mic. Doar că acum, cînd văd ce-și amintesc cei cu care am trăit acei ani, oameni de aceeași generație, colegii mei, sînt perplex. Iată, de pildă, mă uimește să văd că în absolut toate petrecerile „de revedere” ale celor care au trecut prin liceu în acei ani, unul dintre momentele de maximă nostalgie, care reunește promoția, este reamintirea filmului Liceenii. Cu tot cu acel cîntec. Mai ales cu acel cîntec.

Pentru cei care nu știu, un pic de context. În ultimul deceniu comunist, au apărut în rafală cîteva filme despre adolescenți: Declarație de dragoste (1985), Liceenii (1986), Al patrulea gard lîngă debarcader (1986), Extemporal la dirigenție(1987) și altele, pe care nu mi le mai amintesc acum. De ce se hotărîse aparatul de propagandă să facă filme cu liceeni, nu știu. O să spună asta, sper, istoricii genului. Fapt este că aceste filme, toate, erau false, pe lîngă că erau proaste din toate punctele de vedere. Minciuni de la cap la coadă. Dar nu minciuni frumoase, nu minciuni dintre cele care te fac să visezi, cu care evadezi dintr-o realitate sumbră, nici vorbă! În filmele acestea erau minciuni din acelea de la plictisitoarele ședințe UTC, minciuni dintre acelea în care nu credea nimeni, minciuni dintre cele pe care trebuia să le spui și, odată ce le spuneai, era ca și cum nu fuseseră spuse. Viețile noastre, în liceele timpului, n-aveau nici o legătură cu ce se vede în acele filme. Zilele curgeau altfel, noi între noi vorbeam altfel decît vorbesc personajele din film, relaționam altfel, profesorii, la rîndul lor, erau altfel. La petreceri, ascultam altă muzică decît cea pe care o ascultă falșii liceeni din film și dansam altfel. Glumeam altfel. Flirtam altfel. Învățam altfel. Emoțiile adolescenței aveau altă intensitate și erau cu mult mai complexe decît tîmpenia stereotipă din film. 

Precizez imediat că filmul frapa încă de-atunci prin lipsa de autenticitate. Se vedea încă din vremea lui că lumea pe care o înfățișează este croită după lozincile vremii, care nu aveau absolut nici o legătură cu realitatea. Acest gen de inautenticitate nu era, însă, ceva șocant pentru noi. Cam tot ce ne oferea cinematografia română pe atunci era inautentic. Noroc cu cîțiva actori mari, care reușeau să scoată ceva cît de cît viu din niște personaje de carton, înzestrate cu replici de vată. Cam tot ce se întîmpla sub ochiul oficial (și cinematografia era sub acest ochi) era inautentic și mincinos. Că un film despre adolescenți minte nu mai supăra pe nimeni, căci toate filmele, de la cele istorice la cele de actualitate, de la cele polițiste la cele de dragoste, mințeau.

Liceenii, așadar, este un fals, prost scris, prost regizat, penibil jucat. Iar cîntecul e ca filmul. Cîntecul, banal, pe linia ideologică a timpului, cu versuri căznite și interpretat pe măsură, nu are absolut nici o legătură cu muzica pe care liceenii o ascultau atunci. Nu am cunoscut nici un coleg de generație pe care să-l fi auzit fredonînd compoziția lui Florin Bogardo. 

Și totuși, acest film, așa fals și propagandistic, cu false probleme și false rezolvări, și cîntecul din film, insipid în comparație cu orice muzică asculta generația mea, se află azi în recuzita cu amintiri sincere, emoționante, a generației. Cineva care nu știe nimic despre anii noștri de liceu și vede acum, 35 de ani mai tîrziu, ce loc proeminent ocupă cîntecul acela în reuniunile promoțiilor, ar deduce că Liceenii a fost un fel de film-cult pentru noi, de emblemă generațională, că a fost filmul în care ne-am regăsit cu toții, filmul care ne-a exprimat. Și dacă are curiozitatea să-l și vadă, va pune serios la îndoială nu doar criteriile noastre, ci creierele noastre. Cred că trebuie să fii un adolescent cam nord-coreeanizat ca să consideri că Liceenii este filmul care îți exprimă vîrsta. Or, noi nu eram așa. Categoric, nu eram așa! Atunci, de ce ne purtăm acum ca și cum am fi fost? Și, mai mult, ca și cum ne e dor să fim ceea ce n-am fost?

Pentru mine, gloria Liceenilor în adunările nostalgice ale generației mele este o probă a capacității uluitoare a oamenilor de a-și aminti că au trăit altceva decît au trăit, de a povesti altceva decît își amintesc și de a se lăsa emoționați sincer, din inimă, de un fals despre care știu că e fals. Nimic mai misterios decît noi înșine...

Mai multe