Librărie-n pandemie

Cînd eram ţinuţi de coronavirus în carantină, fiecare-n casa lui, toată lumea-şi dădea cu părerea cum va fi după ce se vor termina, în sfîrşit, toate astea, cum ar fi spus Harms. Unii, în frunte cu Houellebecq, spuneau că totul va fi la fel ca înainte („doar puțin mai rău”), alții, reprezentaţi de Victor Pelevin (care a scris un roman de vreo 700 de pagini despre asta, Sol Invictus) sau Vodolazkin (care a scris despre asta o piesă de teatru, Sora celor patru) susţineau că nimic nu va mai fi la fel şi că, de fapt, deja nimic nu mai e la fel.

La început, eram convins că vom ieşi repede din bîrloguri, că în scurt timp se va prepara un vaccin eficient şi că toate vor reveni la normal. Vorbind – la telefon – cu bunica soţiei, aceasta mi-a spus că e mai rău decît în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar că „o să ne revenim repede, cam în doi ani”. Mi-am zis că nu ştie ce vorbeşte, dar acum se pare c-a fost chiar optimistă. Noi am închis librăria ultimii, cînd deja nu mai erau oameni pe stradă (dar unii, totuşi, ne sunau să ne întrebe chestii ciudate: telefon la librărie, voce de bătrînă, foarte calmă, vorbește legănat, ardelenește: „Aveți în vedere s-o invitați pe Ana Blandiana?”, „Am anulat toate evenimentele.“, „Și nici săptămîna viitoare n-o puteți invita?”), şi am deschis-o primii, pe 15 mai: „Azi e prima zi de muncă după pandemie, prima zi cînd s-a ieşit din starea de urgenţă şi încă n-am intrat în starea de alertă (pentru că legea e valabilă abia după trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial, deci numa’ luni). La ora 7 trebuia să fiu la librărie, abia ieşisem din casă şi m-am şi intersectat cu trei moşi şi un flăcău cam de vîrsta mea. Pe D. Gherea în direcţia spre centru se circula bară la bară – la 6,30 – şi se şi claxonau cretinii (prima zi de libertate pentru oameni făcuse deja o victimă printre animale – un jder era întors cu pedalele-n aer, lîngă bordură). Deşi azi am avut librăria închisă (cu afiş mare că deschidem pe 16 mai), cîţiva s-au revoltat că nu-i lăsăm să intre şi pe ei. „Da’ cînd deschideeeeţi? Numa’ mîineeee?! A, nu, nu vroiam ceva anume, vreau dăcît să mă uit.” „Vă uitaţi mîine, de la 9 la 20, da’ să nu vă uitaţi masca acasă, bine?”

Fireşte că toate s-au schimbat şi nu mai e nimic la fel ca înainte de carantină. Puteau să ne viziteze 100 de oameni în acelaşi timp, acum – nu mai mult de opt, care trebuie să poarte mască, să se dezinfecteze, le verificăm şi temperatura. Carantina ne-a lovit cam pe toţi în aripă şi abia le facem faţă şi ăstora opt (care de multe ori intră în librărie fără mască şi refuză să li se „ia” temperatura). Mă mir încontinuu amintindu-mi cum rezistam în faţa mulţimilor imense, uneori năvăleau cîte trei-patru clase de elevi în acelaşi timp, era o nebunie curată să le faci faţă. Înainte majoritatea oamenilor care intrau în librărie căutau vreo carte, acum marea majoritate intră să piardă timpul (se vînd incomparabil mai puţine cărţi). Practic, acum sîntem, aşa cum mai spun unii, „magazin” (iar librarii pentru ei sînt „vînzători”). Ne lipsesc evenimentele culturale, lecturile publice, lansările de carte, sesiunile de autografe, serile de lectură, conferinţele… La librărie făceam în ultimii ani şi CenaKLUb-ul Tiuk, cenaclul revistei Tiuk, la care invitam cei mai buni scriitori şi artişti de aici şi acum, lansam cărţi noi, organizam lecturi, întîlniri cu cititorii. Chiar înainte de carantină puseserăm la cale şi o seară de psihologie, dar şi una de educaţie digitală (şi pentru elevi, şi pentru părinţi), pornind de la Demenţa digitală de Manfred Spitzer, care abia apăruse la Humanitas. Acum sperăm ca bunica soţiei să fi avut dreptate şi în doi ani de la începutul nebuniei să ne întoarcem la evenimentele culturale care fac dintr-un magazin o librărie. Jumătate de an a trecut deja, mai avem puţin… şi reluăm lansările, poate începem chiar cu noua mea carte, Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice).

Mihail Vakulovski este scriitor, traducător și librar.