<i>Made in</i> Oltenia

21 august 2008   Tema săptămînii

Dacă vorbim despre Craiova, slavă Domnului, avem ce enumera la capitolul instituţii şi evenimente culturale. Noi, craiovenii, ne imaginăm că Teatrul Naţional de aici nu mai are nevoie de prezentare. Festivalul Internaţional Shakespeare, de asemenea. Avem trei reviste culturale importante: Ramuri, Mozaicul, Scrisul Românesc. Filarmonică, Teatru de copii - Colibri -, Teatru de operă. Festivalul Craiova muzicală, un alt eveniment de succes. Un muzeu de artă cu o galerie Brâncuşi deschisă permanent. Galerii de artă unde expun periodic pictori de valoare. Avem, cum s-ar zice, de toate. Finanţări, de pe unde se poate, din bugetele locale, de la Ministerul Culturii, din generoase sponsorizări. Dar toate astea nu se întîmplă pur şi simplu pentru că este Craiova un oraş mare, capitala Olteniei etc. Dacă stăm şi socotim, secretul acestor instituţii sau manifestări de succes este unul singur: oamenii-instituţie. OMUL-INSTITUŢIE Este supranumele dat de Marina Constantinescu lui Emil Boroghină, creatorul şi directorul Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova. Omul-instituţie este acela care are o idee, devenită ideal, şi care crede în ea cu un entuziasm aproape copilăresc, în ciuda scepticismului, blazării şi chiar piedicilor cu care îl întîmpină ceilalţi. Este cel care aleargă, explică, lămureşte, convinge pe toată lumea, de la colaboratori la finanţatori, şi care adesea rămîne în umbră, lăudîndu-i pe alţii pentru reuşită. Nu ştiu în Bucureşti cum se întîmplă naşterea unui eveniment, dar aici, la noi, fără un idealist care îşi pune în joc timpul, banii, viaţa întreagă, nu se leagă nimic. Omul de la revista Ramuri se cheamă Gabriel Chifu, cel de la Mozaicul - Nicolae Marinescu. Pentru muzică arde Gheorghe Fabian, pentru artele plastice, Florin Rogneanu. Special l-am lăsat la urmă pe Patrel Berceanu, regretatul director al Teatrului Colibri, care a plătit cu viaţa prea marele ataşament faţă de instituţia amintită, atunci cînd aceasta şi-a pierdut sediul în vîltoarea unor absurde procese de retrocedare. Şi prin jurul Craiovei am văzut lucruri care confirmă ipoteza de mai sus. În Slatina, patronul unei cafenele a avut inspiraţia să transforme pereţii acesteia în simeze. În cafeneaua-galerie Art Delia am avut bucuria să cunosc un grup de artişti şi de intelectuali preocupaţi de a-şi crea un mediu cultural în care să poată respira. La Rîmnicu-Vîlcea, Nicolae Sofianu finanţează de ani buni tabere de creaţie artistică, a investit sume impresionante în opere de artă şi intenţionează să amenajeze un muzeu de artă contemporană. PUBLICUL O definiţie clasică a provinciei este următoarea: locul unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Ai zice că într-un oraş cu 300.000 de locuitori asta nu mai e posibil. Şi totuşi... Exceptînd cele cîteva evenimente cu totul ieşite din comun (să zicem, o conferinţă a lui Nicolae Manolescu, un concert al lui Dan Grigore, un spectacol de faimă mondială de la Festivalul Shakespeare, unde se strîng cu uşurinţă cinci sute de oameni, cît să umple o sală), cei care frecventează cu adevărat lansări de carte, cenacluri, vernisaje sau concerte sînt cam aceiaşi. Puţini. Noi între noi, cum se spune. Publicul larg, cel visat de orice organizator de evenimente culturale, stă comod acasă, la televizor. De creat, se creează, altminteri nu ar mai exista nici lansări, nici vernisaje. Întrebarea este: pentru cine? Desigur, peste tot există spirite cultivate care trăiesc la cote înalte. Şi la Calafat, şi la Slatina, o ştiu sigur, sînt colecţionari care investesc în arta contemporană. Însă cu ei nu se face primăvară. Consumatorii de artă, indiferent despre ce artă vorbim, au tot mai mult aerul unei caste care ţine cu ultimele puteri de idealurile, convingerile, comportamentele care o definesc. Şi care definesc pe tot mai puţini. VIITORUL? Teoretic, viitorul culturii în provincie ar trebui să fie bun. Cu toată dezamăgirea pe care o avem cu privire la slaba audienţă a actului artistic, nu putem nega că, după 1989, iniţiativele individuale, pornite din te miri ce loc al ţării, sînt cele care au adus sarea şi piperul vieţii culturale româneşti. Există un acum şi aici al actului de cultură care ar trebui să asigure înflorirea grupurilor locale, a unor nuclee zonale fertile din care, din cînd în cînd, să izbucnească, precum o flacără, cîte un eveniment de talie naţională, europeană. Practic, mă tem că lucrurile nu sînt aşa simple. Soarta culturii în provincie nu poate fi alta decît a culturii în general. Fără public, cultura moare. Publicul trebuie cultivat, crescut, încă de pe băncile şcolii. Cine face educaţia în zilele noastre în România? Vrînd-nevrînd, televizorul şi şcoala. Mai întîi televizorul şi abia apoi şcoala. Butonaţi telecomanda cîteva minute şi vă lămuriţi cum e cu televiziunile. Poate daţi, butonînd, peste vreo ştire despre bacalaureatul de anul acesta. Vă lămuriţi cum e şi cu şcoala. Acesta, mă tem, este viitorul.

Mai multe