<i>Deci</i> mă joc

Sînt Dragoş şi sînt dependent de jocuri pe computer. Bună ziua tuturor! Am început să joc pe vremea cînd computerele se numeau "Cobra" şi erau realizate pe platforma Pipera. Costau 12.300 de lei bucata şi nu se puteau cumpăra decît aşteptînd luni întregi să-ţi vină rîndul sau dînd şpagă cuiva pe la poarta fabricii. Nu mai ştiu cum, dar în final am luat şi eu unul. Fireşte, cu motivaţia că îmi va servi, în primul rînd, la studiul matematicii şi al fizicii, materii cărora le eram dedicat cu tot trupul. Sufletul umbla brambura prin lecturi din camera cu cărţi interzise de la biblioteca oraşului, sau pe la echipa de handbal a oraşului, aflată în campionatul naţional la juniori. Din acea zi am jucat la greu cam orice se putea găsi atunci pe casete audio. Dacă sînt persoane, care mă ascultă întîmplător, fără să facă parte din club, atunci le explic. Orice soft, la acea vreme, se salva şi se instala pe/de pe casete audio. Informaţia se putea chiar auzi - să auzi informaţia, ce s-a pierdut prin apariţia DVD-urilor! - sub forma unui scîrţîit foarte apropiat de tonul de fax. Casete audio nu se găseau, dar le foloseam pe cele cu muzică populară, care erau lungi (unele chiar de 90 de minute) şi se găseau peste tot pentru că nu le asculta oricum nimeni. Pe cea care se numea "Ieşi mîndruţo la portiţă" am înregistrat Winter Games şi Swamp, două dintre jocurile care mi-au mîncat zile şi nopţi din viaţă. Pentru mine, trecerea de la ficţiunea din carte, la acţiunea din jocuri s-a produs lent, fără conştientizare. Trebuia oricum să citesc în continuare pentru bac, pentru teze, pentru orgoliile părinţilor şi, ce-i drept, din cînd în cînd şi pentru ale mele. Dar de jucat, nu poţi juca decît din plăcere. Şi mai apoi, din nevoie. Nu te mai poţi stăpîni, nu mai poţi amîna, viciul devine presant, te macină. Trecerea la alt nivel, progresul în scenariul jocului, curiozitatea, nevoia de competiţie cu tine însuţi au devenit de atunci plăceri prea mari pentru a mai fi refuzate. În plus, intrasem în club. Schimbam casetele. Aveam mereu noutăţi. Timpul devenise scurt. Orice joc trebuia terminat la timp pentru că veneau continuări, serii noi sau, pur şi simplu, alte jocuri. Trebuia să le primeşti la timp, relaxat, fericit că eşti în grafic şi că poţi să îi ajuţi pe codaşi cu sfaturi sau trucuri utile. O carte merge frunzărită, fără să pierzi prea mult. Un joc îl sorbi cu pasiune sau nu-ţi place. Lara Croft a fost prima femeie virtuală din lume. Şi asta nu se uită! Acum nu cred că m-ar mai interesa aventurile ei, dar primesc de fiecare dată cu emoţie vestea lansării unui nou joc care îi poartă numele. Şi sînt deja vreo nouă. Am intrat greu în atmosfera primei părţi. Ideea de a mă pune în pielea unei fete, la 16 ani ai mei, cînd hormonii mărşăluiau prin sînge în pas de defilare, mi s-a părut o prostie. Sistemul de comenzi, aflat exclusiv pe taste, fără nici un sprijin de la mouse, a fost aproape de neîndurat. Şi totuşi Lara nu m-a lăsat indiferent. Codiţele şcolăreşti, alergarea puţin cam mecanică şi stîngace, icnetele din momentul căzăturilor, avîntul eroic spre lianele pe care trebuia să le prindă exact la mijlocul săriturilor peste abisuri... sînt lucruri care nu se uită! Am încercat - jur că am încercat - să îmi imaginez, încă de atunci, un Făt-Frumos sau un Harap-Alb ca personaje pe care să le joc. Îi cunoşteam din lecturi, îi admiram, le trăisem aventurile cu sufletul la gură. Dar ce ar fi putut face ei în jocul meu? În lumea virtuală nu ai prieteni. Eşti singur, de la început pînă la sfîrşit, şi nu ai decît o opţiune: să învingi în fiecare secundă. Aşa cum se întîmplă în Max Payne, Deus Ex, Silent Assasin, Medal of Honour. Poveştile şi jocurile sînt două tipuri de aventuri diferite, chiar dacă au multe locuri comune. Jocul este pentru simţuri, se percepe direct, emoţionează prin orice: prin imagine, prin sunet, prin tactilitatea specială a atingerii tastelor mai violent sau, dimpotrivă, foarte subtil, în funcţie de efectul pe care doreşti să îl produci. Poveştile citite, cele de pe diafilm sau cele transpuse pe discuri de vinil au farmecul lor: vocile personajelor, desenele pline de culoare, mirosul cernelurilor aruncate pe hîrtie... Dar nu te lasă să treci dincolo de pragul imediat al imaginaţiei. Nu poţi fi eroul principal decît imaginînd, în secundele de dinaintea inevitabilului somn, poveşti paralele şi isprăvi la care participă personajele. Comparaţia devine inegală aici. În joc, personajul depinde de tine. Tu eşti personajul. Ai o responsabilitate directă şi o misiune pe care trebuie neapărat să o îndeplineşti pentru a merge mai departe. E gamer cel care termină un joc, de la început pînă la final, fără coduri, fără walkthrough-uri, fără cheating-uri. Nu poţi trece, ca în lectură, peste pasajele care nu-ţi plac. Şi mai ales, e lipsit de sens să te întorci la capitolele deja rezolvate. E ca în viaţă: fiecare clipă trece, ireversibil, indiferent de modul în care ţi-ai bătut joc de ea. Sînt Dragoş şi sînt dependent de jocuri pe computer. Mulţumesc tuturor pentru atenţie!