<i>Boala mea psihică e una colectivă</i>

Teoretic, da. Ba chiar, în virtutea unui drum lung, parcurs pe sub paturile Secţiei de Neuropsihiatrie a Spitalului Militar Central, aş putea să-mi scot şi acte "în regulă" - în care să figurez cu o grămadă de manii şi fobii (începînd cu "mania persecuţiei", desigur) care converg într-un "sindrom discordant". Practic, nu. M-am comportat ca un nebun în acel loc, vreme de trei săptămîni - pînă am izbutit să fug, din cauza tratamentului barbar. Psihiatria românească folosea (cred că o mai face şi azi) o metodă inumană: medicamente foarte tari care încearcă să provoace reacţii adverse, reacţii de rezistenţă... Cel puţin din prima săptămînă de internare - cît am fost "injectabil" - eu, unul, nu mai ştiu nimic. Mi s-a povestit apoi că mă înhăitasem cu alt injectabil, un maistru militar bătrîn - "Preşedintele" - cu care vînam fantomele securiştilor pe sub paturi, ca să apărăm patria lui şi proiectul lui de Dacie turbo-decapotabilă. Altfel, sînt convins că nu sînt nebun: am făcut lucruri pe care puţini oameni "întregi la minte" ar putea să le facă. Un cenaclu din care au ieşit scriitori de primă mînă, o revistă, cărţi, meserii nu tocmai uşoare etc. Dacă o să am chef vreodată să trăiesc pe banii MApN, o să fie simplu - pe fişa mea scrie că "bolile" au fost dobîndite "în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor militare" - şi eram la o vîrstă la care astfel de îndatoriri nu ar trebui permise... am făcut liceul militar în Breaza şi povestea e de atunci. Boala psihică de care sufăr, de fapt, e colectivă. Nu trebuie să vină o armată de psihiatri ca să spună că se numeşte disperare. Şi trei sferturi dintre români suferă de ea... Poate că în cazul meu e ceva mai accentuată - am trei tentative de sinucidere "la activ"... Două dintre ele "din dragoste", ce-i drept, dar tot motivate cumva de mizeria în care trăiam. Nu aveam atîţia bani cîţi avea amicul ales de respectiva tînără... Azi o prozatoare interesantă, dar cvasianonimă. De ce ai nevoie de scandal ca să exişti? Nu am. Am nevoie de lucrurile de care are nevoie orice om: de bani (din păcate), de un strop de iubire, de recunoaştere, de puţin respect... Dar, în primul rînd, de un "mediu sănătos", o lume curată moral (dar nu numai). În mintea oamenilor crescuţi şi formaţi pe vremea lui Ceaşcă trăieşte semnul lui: un fel de fluture cap-de-mort pe fond de seceră şi ciocan. Sau moartea aia de pe stîlpii de curent electric. Sînt ipocriţi, perfizi, manipulatori, răi, peste limitele omeneşte admise. Sînt înglodaţi pînă în gît în minciună, iar fiinţa lor a devenit minciună. O să vă rog să îmi îngăduiţi să nu argumentez aici aceste acuze. Pregătesc o carte despre toate astea: Cuib de mitralieră. Pe de altă parte, îmi dau seama că ar trebui să încerc să mă înţeleg cu aceşti oameni, oricum ar fi ei, pentru simplul motiv că alţii nu-s. Poate "scandalul" este forma mea de "înţelegere"/comunicare cu ei. Din punctul meu de vedere, chiar e mai bine să te cerţi cu oamenii pe diverse subiecte de doi lei, decît să stai pe balcon şi să te gîndeşti să te arunci în cap. (Da, subiecte de doi lei, la urma urmei, dacă le privim dintr-un punct al Cosmosului de unde ne distingem ca nişte furnici...) Altfel, scandalurile "mele" din lumea literară nu au fost personale, au avut o cauză şi şi-au îndeplinit obiectivul. Despre asta or să vorbească poate alţii, cîndva. Care sînt standardele tale în viaţă, standarde pe care nu le-ai înjura? Libertatea, democraţia, adevărul, dreptatea, protejarea naturii. Pentru mine nu sînt vorbe goale: pe blogul literar alternativ hyperliteratura.ro am impus un sistem de conducere colectivă bazat pe principiul libertăţii absolute de exprimare Şi pe cel al democraţiei participative. Cîtă vreme am activat eu pe el, acel blog nu a fost condus de administratori - care să poată aduce/scoate oameni şi texte după bunul lor plac, ci prin votul membrilor lui. Totuşi povestea de pe hyperliteratura a clacat. Se pare că e o idee prea nouă pentru România (chiar şi pentru tinerii ei)... La ora asta, sînt un ecologist feroce - am un copil şi vreau "să îi ofer" o lume cît de cît curată. Visez o lume ecologistă (există tehnologiile necesare ca să renunţăm la combustibilii fosili, dar marile puteri nu o vor din cauza milioanelor de oameni implicaţi în industria de gen şi a milioanelor de posesori de autovehicule... putem renunţa la E-urile alimentare, prin interdicţii clare "Nu avem voie să vindem otravă", dar, la fel, "interesele economice"... În chestiile asta e ceva de un cinism feroce... nici un studiu asupra îmbolnăvirilor de cancer din ultimii ani, nimic despre cauzele lor), ultrasindicalistă, non-ierarhică (în care patronii, dacă vor să facă bani cu ajutorul altor oameni, să îi trateze pe aceştia ca pe egalii lor), foarte liberă, condusă după sistemul democraţiei participative - ne putem imagina că, odată cu ajungerea Internetului în fiecare casă şi cu personalizarea lui, cetăţeanul poate vota în fiecare zi, în orice problemă. Pentru ce defecte te-ai înjura singur? Modelul meu uman este Iisus Hristos. Dar eu sînt un om care urăşte, un om de multe ori rău... Îmi doresc din tot sufletul să ajung într-o bună zi la bunătatea extremă pe care o practica "maestrul meu". Pînă atunci îmi înjur, în rînd cu contestatarii mei, "firea sucită". Ai o constituţie fizică bună ca să rezişti la "palmele" celorlalţi? Nu înţeleg exact întrebarea. În vremuri apuse, pe cînd mă cam lăsam dus de valurile alcoolului, m-am mai bătut prin baruri - inclusiv prin cele ale scriitorilor -, dar aceste lucruri sînt incidente minore, alcoolice, eu port războaie exclusiv în lumea cuvintelor. Pe de altă parte, liceul militar m-a ajutat enorm din punct de vedere fizic. Fără el nu ştiu dacă reuşeam să trec cu bine prin mizeria pe care mi-a dăruit-o lumea în care am trăit şi prin excesele pe care mi le-au impus nervii mei. Cuvîntul urît, trivial e banal. Cum îl foloseşti? Cum îl iubeşti? Nu îmi plac cuvintele "tari". În limbajul curent eu folosesc eufemisme ale lor - "pene", "pisici", "fir-ar" şi surogate de gen. Dar nici nu am nimic împotriva lor. Cînd liniile de tensiune ale unui poem dur se adună într-un loc unde astfel de vorbe "sînt cerute", le folosesc fără să clipesc. Totuşi, din păcate, ca pentru orice om format în mediul "exclusiv masculin" apevist (A.P.V. = armată pe viaţă) - preşedintele Băsescu e un bun exemplu în cazul ăsta -, pentru mine ştacheta lucrurilor care "se pot spune" e ceva mai jos decît pentru intelectualii non-apevişti. Dar ea există: aş putea scrie acum aici o înjurătură de cinci cuvinte, fără adresă precisă, care ar face acest interviu ultranepublicabil, dar nu o fac. a consemnat Eugen ISTODOR