Leneageddon
Dacă într-o zi cineva important, relevant în chestiuni de salvare a planetei, să zicem Bruce Willis, vine și ne spune răspicat, marțial: „Lenea este motorul omenirii! Lenea, nu altceva“ – noi ce facem? Încremenim. O să rămînem năuciți ca, probabil, oamenii preistorici atunci cînd li s-a prezentat focul de către vreun tovarăș mai înflăcărat, nea Prometeu. Vă dați seama ce-o fi fost în peșterile lor atunci. Ce discuții, ce decizii, ce prăjeli și incendii s-or fi pus la cale în chiar clipa schimbării paradigmei. Cum au stat ca pe jar, gîndindu-se cum vor proceda. Și cum totul a devenit mai simplu și mai complicat.
Asta mi-e că se va întîmpla cînd ni se va spune că Lenea este, de fapt, ceea ce ne trebuie. Cînd vom auzi noi că ăl mai leneș va salva omenirea de la pieire. Cum vom căuta să ne încadrăm în barem. Cum ne vom întrece. Să fim mai de nădejde în toată tevatura. Că va fi o răsturnare teribilă de situație, o frămîntare socială ce va trebui ținută în frîu, nu-i ușor să jonglezi cu așa tulburări, că asta te așteaptă, o scuturare generală de vechile percepte și mentalități. Va fi o revoluție. Cu perioada de tranziție aferentă, dar nimic nu va împiedica lucrurile să se întîmple. Sau să nu se întîmple, fiind vorba de lene. Totul va trebui să se adapteze noilor țeluri. Devize, sloganuri, glume. Gata cu „Lenea e cucoană mare care cere de mîncare“. Se va rîde copios pe seama muncii. Parcă văd scris cu litere mari: „Lenea e brățară de aur“ sau „Lenea înnobilează“. Cu cît dispreț va fi privit cel care se apleacă să-și ridice furculița care i-a căzut. Sau vreun năuc adunînd niște lemne, vreo aiurită luînd mătura în mînă, ce miștouri: ia ridică-ți tu furculița, ia cară tu lemne, mai vîntură tu mult mătura aia și-o să ajungi ultimul om! La așa ceva cei responsabili se vor alătura glumeților, rîzînd ușurați că au trecut infinitezimal pe lîngă pericol. Glumele nu vor fi foarte elaborate, din motive evidente de lene avansată. Cineva va zice „Era Bulă“ și imediat se va izbucni într-un rîs copios, dar moderat, cu respect față de lene.
Dar astea vor fi fleacuri. Ce ne vom face cu unii mai nebuni care vor vrea să-și ridice o casă sau să lucreze grădina sau, mai rău, vor dori să inventeze, să descopere ceva? Dar cei care vor cădea în capcana de a face niște proiecte ample de dezvoltare, poate chiar pe termen lung? Pfui, ce tensiune, vor plasa planeta într-o situație-limită. Dar cei care ar fi tentați prostește să exerseze, să scrie, să conceapă ceva? Să stea liniștiți, le-aș sugera. Se poate face artă și fără atîta agitație. Vă dați seama cu ce dispreț vor fi aruncați la marginea societății. Sigur va trebui să se lucreze la un pachet de legi aspre care să incrimineze așa ceva, fiindcă unii nu vor înțelege cu frumosul. Cum se va umbla concret la aceste lucruri în condiții de lene instituționalizată, nu-mi vine acum în cap. Dar se va face ceva. Pardon. Se va lăsa ca întîmplarea să facă ceva.
Le lămurim noi și pe-astea, dar deocamdată să punem în evidență schimbările majore care vor transforma lucrurile știute. Căci nu e ușor. Tot ce pînă mai ieri ne dezgusta, ne deranja, ne nemulțumea, fiind o piedică în calea desăvîrșirii noastre, castana fierbinte pe care nimeni nu și dorea s-o apuce-n zborul ei, postura ingrată în care nu e indicat să fii prins, pe care o incriminam chiar și la noi înșine, cu curaj și sinceritate, lenea, să fie deodată virtutea cea mai de preț. Nu e ușor, dar se poate.
„Lenea adună, munca risipește“
Ar trebui luat metodic taurul de coarne. Metaforic, că nu va pune mîna nimeni pe nimic, poate să stea taurul și-n coamă, și-n coadă. Să se dezvolte niște cîmpuri de manevră, a se citi niște cîmpi de bătut. Ca să existe un fundament, ar trebui studiată lenea în școli și facultăți. Parcă văd niște teme formidabile de susținut în lucrări de doctorat: „Lenea, leagăn al civilizației“, „Lenea și tehnologiile moderne de implementare“, „Evul Mediu și lenea“, „Abordări alternative în teoria lenei“, „Structuri în managementul lenei“ și cîte și mai cîte, în funcție de domenii. Desigur, în toate aceste lucrări nu s-ar scrie nici o iotă, tocmai pentru a fi apreciate la superlativ.
Vor fi și unii mai fistichii care vor lua cu totul lucrări mai vechi și le vor semna cu numele lor. De apreciat efortul de a semna, ca pe vremuri, însă eu cred că, pentru un mai bun rezultat, trebuie să se renunțe la asta. Poate doar o apăsare cu degetul, cum bine se făcea odinioară. Ce maeștri, ce profesori, ce teoreticieni s-ar ridica dintre cei mai leneși în gîndire!
Mulți ar fi selectați pe rețelele de socializare, care ar putea deveni foruri de conducere de toată plictiseala. S-ar emite atît păreri, cît și direcții de inactivitate numai din emoticoane. Pui o față zîmbitoare, ești fericit că lenevești. Pui o față serioasă cu cască de protecție, faci haz de cineva care a luat-o pe arătură. Pui o față adormită, vrei să conduci țara. Deget mare în sus – toată lumea să stea, că stă bine. Deget mijlociu în sus – „Bă, care n a nțeles să stea locului?“ Va trebui găsită o soluție pentru a nu apăsa pe taste. Din ochi să fie declanșate. Vedem cum mobilizăm IT-știi pînă la marea schimbare. Să găsească metode ingenioase de a te pune în lumină prin indolență, trîndăvie, nepăsare.
Ce concurență s-ar isca între țări! Sub sloganul „Lenea adună, munca risipește“, gîndiți-vă ce șanse uriașe ar avea România în lume. Noi intuim deja ceva. Sîntem cu cîțiva pași înainte, se simte în aer, chiar și-n cel de munte. Știm ce potențial are capacitatea omului de a rămîne inactiv. Doar ar trebui să finisăm cîteva mecanisme de a fi leneși de top. Am lucra la ce avem deja conturat. Scuze pentru „a lucra“.
Avem deja foste mari întreprinderi cu care nu s-a făcut nimic, clădiri istorice lăsate în paragină, avem autostrăzi, spitale și școli lipsă. Ce frumos, ce maiestuos n-am face în continuare nimic! Celelalte țări ar zice: „Ah, vom fi mereu cu 50 de ani în urma românilor!“ Ce aproape de desăvîrșire este un astfel de demers! Visez și parcă mă apucă emoțiile și nerăbdarea.
Singura problemă pe care o întrevăd, dar care și-ar găsi cu siguranță soluție cu o lene bine țintită, este cum am face să avem ce mînca și cum am proceda ca să și mîncăm. Cine ne-ar hrăni? Dar cine ar face-o? Deocamdată, în afară de a căsca gura să ne pice o pară sau un copan rumenit, nu văd decît o soluție venită de la Bruce Willis. Pînă la urmă, e treaba lui. El ne-a băgat în asta, el să ne descurce.
Gianina Corondan scrie despre evenimente culturale și face vizite de lucru filmate la românii muncitori și întreprinzători pe www.gianinacorondan.ro.