Lenea este un păcat

În ciuda promisiunilor de lejeritate, libertate şi liber arbitru în acţiuni pe care ni le face societatea modernă, cei mai mulţi dintre noi sîntem încă sclavii unui program pe care nu noi l-am alcătuit. Cum de au ajuns lucrurile pînă aici? Ei bine, forţele antilenevie sînt treze încă de la căderea omului în păcat. Propaganda împotriva dormitului excesiv a început de mult, de peste două mii de ani, odată cu Biblia. Iată, referitor la această problemă, „Pildele lui Solomon“, capitolul 6:

„6. Du-te, leneşule, la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte! 7. Ea, care nu are nici mai-mare peste ea, nici îndrumător, nici sfătuitor, 8. îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi îşi strînge la seceriş mîncare. 8. Pînă cînd, leneşule, vei mai sta culcat? Cînd te vei scula din somnul tău? 10. «Puţin somn, încă puţină aţipire, puţin să mai stau în pat cu mîinile încurcişate!» 11. Iată, vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tîlhar.“

În primul rînd, eu aş pune serios la îndoială dreapta gîndire a unei religii care ia furnica drept exemplu pentru modelul de a trăi. Sistemul furnicarului este reprezentat de o aristocraţie ce se bazează pe truda neînchipuit de istovitoare a milioane de lucrătoare şi pe completa inactivitate a unei regine şi a cîtorva trîntori. Glasul Domnului nu se opreşte aici, îl şi admonestează pe sărmanul „leneş“ că doarme, apoi îl avertizează că răsplata îi vor fi sărăcia şi foamea dacă va continua să stea în pat. Lenea este un păcat, iar răsplata pentru păcătoşi este moartea.

De atunci încoace, creştinismul a promovat vinovăţia pentru dorinţa de a sta în pat. Acest pasaj din Biblie este folosit ca un ciomag de moralişti, capitalişti şi birocraţi, pentru a inculca în mintea oamenilor ideea că Dumnezeu nu te iubeşte cînd te scoli tîrziu, neleneşul este caracterizat de dorinţa pătimaşă de ordine: Nu irosi timpul! Mai bine să fii ocupat decît să nu faci nimic!

Dacă vreţi o justificare religioasă a obiceiurilor voastre refractare, atunci amintiţi-vă că unele fragmente din Biblie, din care propagandiştii în favoarea muncii citează atît de des, combat truda. Munca este un blestem adus pe lume nu de Dumnezeu, ci de şarpele din Grădina Raiului. Trezind în ei dorinţe materiale, el i-a făcut pe Adam şi pe Eva să decadă din condiţia paradisiacă a vieţii fără muncă, condamnîndu-i astfel la trudă şi durere. Dacă nu vrei nimic, nu trebuie să munceşti. Dacă eşti animat de dorinţe, atunci trebuie să munceşti ca să obţii bani pentru satisfacerea lor. Iisus a spus: „Luaţi seama la crinii cîmpului cum cresc: cum nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.“ (Evanghelia după Matei, 6:28-9) Însuşi Dumnezeu, afirmă Paul Lafargue în Dreptul de a fi leneş (1883), a dat un bun exemplu: după ce a lucrat şase zile, se odihneşte etern.

Bineînţeles, ignoranţa constituia o armă în plus în panoplia capitaliştilor. Important pentru ei era să menţină clasa muncitoare într-o stare de prostie, astfel încît aceasta să nu-şi dea seama cît de perfid era exploatată. Paul Lafargue, ginerele francez al lui Karl Marx, a demolat, în pamfletul citat, scriptura muncii într-un stil magnific şi vizionar: „O amăgire ciudată ia în stăpînire clasele muncitoare ale naţiunilor în care civilizaţia capitalistă îşi continuă marşul. Această minciună aduce după sine nenorocile individuale şi sociale care de două secole au torturat această amărîtă omenire. Aceasta estea dragostea de muncă, furioasa pasiune a muncii, care a stors pînă la epuizare forţele vitale ale indivizilor. În loc să se opună acestei aberaţii mintale, preoţii, economiştii şi moraliştii au creat o aureolă sfîntă în jurul muncii. Oameni muritori şi orbi, aceştia au dorit să se arate mai înţelepţi decît Dumnezeul lor: slabi şi demni de milă, au socotit că trebuie să preamărească exact ceea ce Dumnezeu a blestemat. Epoca noastră a fost numită secolul muncii. În realitate, este vorba despre un secol al durerilor, mizeriei şi corupţiei.“ 

(din Ghidul leneşului de Tom Hodgkinson, traducere de Gabriel Stoian, Editura Nemira, 2006)