Lemnul viu - povestea lui Florin POPTEAN
În atelierul lui din Hulubeşti, l-am întîlnit pe Florin Poptean – tîmplar de-o viaţă, cu meseria sădită în el dinainte ca tatăl sau profesorii să îi pună dalta în mînă. Am descoperit un om cu toate cele zece degete. Şi, mai ales, cu o mare dragoste pentru esenţele pe care le transformă între ele. Acum că şi bătăturile noastre s-au mai vindecat, i-am propus să vorbim despre lemn ca despre o fiinţă dragă. Discuţia a curs fără nod şi fără car...
Se lasă greu lemnul, domnule Poptean?
Se lasă după cum îl iubeşti. Mai ales dacă procesul de prelucrare începe din momentul cînd el a venit în stare brută la tine şi intri într-o rezonanţă cu el, el fiind un organism viu. Au fost situaţii cînd a trebuit să tai din curte cîte o creangă mai groasă, un pom – şi mi-am cerut scuze, mi-am făcut cruce. Dacă iubeşti într-adevăr lemnul, ca pe un material complex, nu doar ca pe o bucată fără viaţă, el are povestea lui. Obiectele pe care le faci din lemn îi păstrează căldura. Şi, spre deosebire de alte materiale, o bucată de lemn, cu puţină grijă, se poate prelucra şi fără cine ştie ce tehnologie. Dacă o tai mai subţirel, cu grijă, să întrunească anumite condiţii, să nu crape, să nu se strice, şi o pui la umbră, să nu bată soarele în ea şi să fie cît de cît la o temperatură constantă, să nu o plouă, se usucă şi, într-un număr de ani, în funcţie de esenţă, se poate lucra din ea foarte bine. Unele esenţe se pot lucra şi în verde, fără să crape – dar trebuie să ştii care!
Apropo de esenţe, aveţi vreun lemn preferat?
Greu de spus pentru că sînt multe esenţe foarte frumoase – nu pot să am o singură dragoste! Nucul şi salcîmul sînt două esenţe pe care eu le iubesc foarte mult. Parcă transmit un anumit farmec din copacul care a fost şi care a avut o anumită prestanţă. Parcă fiecare are personalitatea lui: salcîmul, deşi este un pom cu flori suave, diafane, rafinate, are un lemn foarte dur – este un contrast uriaş, care mie îmi place foarte tare. Vezi cum frumuseţea lucrurilor apare de multe ori din contraste... Iar nucul este aşa, ca un bătrîn care are grijă de familie: face nuci, creşte mare, oferă umbră – e protector, parcă îi ia pe toţi în braţe. Lemnul lui are o moliciune, o plasticitate, e elastic – chiar dacă se deformează în timp, obiectele nu crapă. E cald, are o fibră frumoasă.
Cum se umblă cu lemnul? Aveţi un ritual?
Ritualul este subsumat procesului tehnologic. Lucrul în sine şi dinamismul vieţii parcă nu îţi mai dau răgazul de a vedea mereu frumuseţea lemnului, de a-l contempla. În general, ne raportăm la gama de obiecte pe care le facem deja. Dar uneori, cînd am o clipă de răgaz, privesc bucata de lemn şi, deşi am pregătit-o pentru un obiect anume, mă gîndesc: „Bucata asta parcă e prea frumoasă, parcă ar merge să facem altceva din ea...“
Ce vă spune lemnul cîtă vreme îl preschimbaţi în obiect?
Depinde de cît de visător eşti. Şi de fibra lemnului. Dacă fibra unui lemn te face să vezi un spate de vioară, poate să te ducă cu gîndul la o simfonie. Şi atunci, lemnul capătă altă vibraţie, nu mai are funcţia pe care o gîndeşti în momentul acela şi care nu e atît de nobilă – poate faci din el un bol pentru alune. Dar fibra şi căldura acelui lemn te duc în cu totul altă zonă, ele îţi produc altă emoţie. Iată cum fibra este generatoare de poveşti. Şi am mai văzut şi la alţi meşteri un lucru: încep să se contopească cu materialul pe care îl folosesc, îl simt şi în gură, şi în nas – îl au peste tot.
Cine pe cine a ales: dumneavoastră pe lemn, sau lemnul pe dumneavoastră?
Cred că el m-a ales pe mine. M-a cucerit încet, aşa, pas cu pas, dar cred că dragostea asta pentru pădure, pentru natură a fost în mine dinainte de a mă naşte, pusă de Dumnezeu. Şi dacă iubeşti pădurea, copacul, nu ai cum să nu iubeşti lemnul.
Altminteri, parcursul dvs. a fost destul de întortocheat: a trecut şi prin pielărie, şi prin industria jocurilor pe calculator...
A fost, a fost... Viaţa te împinge uneori şi pe alte drumuri, dar lemnul a fost ca o dragoste din tinereţe. Şi drumurile noastre s-au reîntîlnit la un moment dat. Cînd lucram în industria jocurilor, totdeauna am avut această nemulţumire – că nu puteam să ating ceea ce făceam, eu fiind îndrăgostit de lucrul cu obiectul.
Cum şi cui se vinde lemnul? Cui îl încredinţaţi?
Sînt obiecte foarte frumoase pe care, după ce le fac, nu-mi mai vine să le mai dau, şi le opresc, să mai stea o vreme în preajma mea. Uite, să zicem că ai crescut un cal de rasă şi e clar că el trebuie să meargă la competiţii, să sară peste obstacole. Şi-ţi doreşti nu numai ca acel cal să fie campion, ci să aibă şi un jocheu pe măsură. Asta îmi doresc şi eu pentru un obiect făcut de mine: să-l cumpere un om care să aprecieze la fel ca mine acel obiect. Şi dorinţa mea este atît de puternică, încît, în majoritatea cazurilor, chiar aşa se întîmplă.
a consemnat Anca-Maria PĂNOIU
Anca-Maria Pănoiu este voluntară cu drag de scris şi teamă de vorbe mari în cadrul Proiectului „Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri“, studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi la Facultatea de Litere, specializarea Etnologie, Universitatea Bucureşti.
Foto: Raluca Minoiu