Legitimitatea politică a cumetriei

Cînd, la începutul anilor ’90, Ion Iliescu povestea despre relaţiile structurate în economia de tranziţie românească definindu-le drept „capitalism de cumetrie“, avea mai multă dreptate decît ne-ar fi plăcut la ora aceea să-i dăm, pentru simplul fapt că vorbea în cunoştinţă de cauză. De altminteri, trecerea anilor a confirmat sintagma acestui personaj emblematic al postcomunismului românesc. Sub regimul instaurat şi girat de Ion Iliescu, o întreagă reţea de dinastii din perioada comunistă a putut să se instaleze confortabil în noul aşa-zis capitalism. Afacerile au prosperat într-o strînsă şi vinovată coabitare cu mediul politic, creînd o relaţie reciproc avantajoasă. Reţelele de patronaj la nivel central şi local au crescut şi au dat naştere la rîndul lor, încetul cu încetul, unei întregi noi clase politice, fidelizată de comisioane consistente ieşite, în covîrşitoare majoritate, din afaceri cu statul – sau din cumetrii strategice. 

Una dintre particularităţile supărătoare ale clasei politice româneşti de după 1989 este că a întărit cu asupra de măsură nu numai spiritul oligarhic de inspiraţie rusească, ci şi importanţa unor înrudiri oportuniste – acele legături care vin să dubleze ori chiar să înlocuiască legitimitatea politică a unora dintre personajele aflate, la un moment dat, pe scena publică românească. 

Problema acestui tip de legitimare nu e, în sine, recursul la familie ca modalitate de ascensiune politică. Pînă la urmă, conceptul de legitimitate politică are o lungă istorie care se identifică, secole de-a rîndul, cu ereditatea, aşadar cu legăturile de sînge, considerate un bun paşaport pentru accesul la funcţii publice dintre cele mai înalte. Teoria suveranităţii absolute, apărută la sfîrşitul secolului al XVI-lea, a fixat criteriul eredităţii în atributele de bază ale statului, iar cu acest material s-a lucrat două secole la rînd, pînă la Revoluţia franceză, pentru construcţia ansamblurilor statale moderne, reconfigurate apoi în secolul al XIX-lea de monarhia constituţională şi, în alt fel, de democraţia republicană. 

Tot secolul al XIX-lea este cel care a consacrat în practica politică şi, de ce nu, în literatură, modelul parvenitului social modern. Poate tocmai pentru că modelele tradiţionale de accesiune politică fuseseră bulversate de noul regim de istoricitate introdus de Revoluţia franceză – iar noile repere meritocratice întîrziau să se impună ca regulă de selecţie –, o ambiguitate funciară legată de justa proporţie dintre sprijinul familial şi meritul personal s-a instalat fără cale de întoarcere în practica administrativă.  

În spaţiul românesc, aceste practici sînt cu atît mai evidente cu cît se regăsesc dublate de corupţia funcţionărească semnalată de majoritatea autorilor încă de la începutul veacului al XIX-lea. Posturile se vînd şi se cumpără, informaţiile despre oportunităţi şi poziţii disponibile se obţin pe aceleaşi căi personalizate, inclusiv prin exploatarea legăturilor de rudenie. Procesul lent de modernizare demarat de reformele instituţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu a reuşit să şteargă integral o practică veche de secole, dar a încercat măcar să restrîngă, birocratic, raza ei de acţiune. 

Comunismul, responsabil de multe dintre distorsiunile funcţionale ale societăţii româneşti, s-a trezit confruntat cu o dilemă suplimentară. Avea de asigurat, pe de o parte, principiile promovării „democraţiei populare“, adică acea competenţă politică dată de apartenenţa la marea familie a Partidului, iar pe de altă parte, trebuia să mulţumească apetenţele dinastice crescute ale unor reprezentanţi de vază ai nomenclaturii. Fenomenul, mai puţin evident în perioada Dej, a devenit vizibil în timpul regimului Ceauşescu: explicaţia nu stă în caracterul mai moral sau mai puţin moral al unuia sau altuia dintre cele două regimuri, în mod egal străine de acest concept, ci mai degrabă în evoluţia biologică: a apărut a doua generaţie de beneficiari ai puterii.

Dinastiile nomenclaturii comuniste nu au fost multă vreme descumpănite de răsturnarea regimului în 1989: replierea s-a făcut rapid şi a adoptat un vehicul suplimentar de transfer al acestui nou tip de legitimitate politică oligarhică: instituţia cumetriei. Cînd nu au putut să promoveze direct a treia generaţie biologică, dinastiile au bricolat o altă modalitate de transmitere a influenţei, economice şi/sau politice: solidaritatea naş – fin, ridicată la rangul de instituţie informală a regimului politic românesc de după 1989. Ea a reuşit să contribuie decisiv la consolidarea reţelelor de patronaj local: „seniorii“ – baronii – şi-au extins metodele de fidelizare printr-o instrumentalizare politică a cumetriei.  

Raluca Alexandrescu este lector univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.