Legătura dintre dragoste și moarte

Iertați-mă, nu pot să scriu acum, cînd ar fi împlinit 100 de ani de viață, dacă nu împlinea 50 de ani de moarte, despre un bărbat frumos, „im schönsten Mannesalter“ (la cea mai plenară vîrstă a bărbatului), cum spune Goethe, un poet fără pereche, născut în Țara fagilor – Bucovina – în alt timp și în alt spațiu… Despre Paul Celan vorbesc, cel ascuns în cărțile lui traduse de mine pe care nu le veți găsi nicăieri fiindcă a avut cineva grijă să mă scoată din joc. Iată că „Trandafirul nimănui“ s-a deschis chiar acum unde a vrut el. Așadar, cortina!

„Vi s-a dat în mînă:

un Tu, fără de moarte,

în care orice Eu s-a regăsit.

Voci fără vorbe se-nvălmășeau
împrejur, forme

ale golului, totul intra în ele amestecat

și dezmestecat

și iarăși

amestecat.

Erau și numere

împletite în cel

nenumărat. Unul și o mie și ce

era înainte și înapoi

mai mare decît el însuși, mai mic, –

pîrguit și preschimbat

în urmă și după –

într-un

niciodată înmugurit.

Cele uitate întindeau mîna

după cele de uitat, continente,
sentimente,

înotau,

se scufundau și înotau. Columb, cu

brîndușa de toamnă în ochi, uitată de timp și floarea

de mamă,

ucidea

catarge și vele. Totul ieșea în larg…“

La început a fost cuvîntul, nu? La Literaturwerkstatt – Berlin, sala e înțesată de oameni. De undeva, dintr-o boxă, o voce de bărbat baritonală, avînd o vibrație sonoră nepămînteană, venea din alt timp și din alt spațiu – necunoscutul absolut, necuprinsul absolut. De la prima silabă rostită de acel glas l-am simțit că vine de dincolo de lume și, cred, cînd am încercat să pătrund în esența cuvintelor, în compatibilitatea valențelor care le stabilesc armonia și ne face auzul receptiv la un mesaj la fel de straniu ca și vibrația lui sonoră, am început să înțeleg simțind. Așadar, nu știu dacă și de unde, atît Cabala, cît și Biblia au știut că la început a fost cuvîntul, fiindcă în cazul înțelegerii mele a unui sunet al cărui sens e greu accesibil, aproape că îmi vine să spun: la început a fost „glasul“. Mai că aș crede că sunetul creează sensul, pentru că, auzindu-i acel timbru straniu, venit parcă din altă galaxie, din altă rasă care mănîncă, doarme și iubește asemenea nouă, dar vede imensitatea din spatele ochiului nostru și află că viitorul se mută tot mai mult în trecut, fiindcă viitorul e mai justițiar decît trecutul și oamenii se tem mai mult de moarte că și-au pierdut credința în alte vieți. Omul care recită acum într-un aparat, ăsta e felul lui de a se prezenta azi oamenilor, fără să știe cîți sînt surzi și cîți au o ureche perfectă, dar asta nici nu contează, dacă cei din Preussen, Rein-land sau Buchenland (Bucovina – Țara fagilor) vorbesc o limbă teutonă, cum i-a scris Paul Celan într-o epistolă prietenului spus Petre Solomon: Trister Poet, silit să scrie într-o limbă „teutonă“. În urma îngrozitorului Holocaust, mulți, foarte mulți evrei au refuzat să mai vorbească limba germană, dar această hulită limbă teutonă prin bogăția ei semantică, datorită puzderiei de cuvinte compuse, le-a adus un imens avantaj lingvistic marilor experimentaliști, creatori de limbă, ca inegalabilul Paul Celan, mai recentului Oskar Pastior, sau ca Herta Müller și atîția alții.

Cînd Bucovina (Buchenland), Țara fagilor, aparținea încă României, acest pămînt, sălașul marii poezii, unde l-am putea încadra și pe Eminescu, a rodit poeți de talie mondială ca Rose Ausländer, Paul Celan, Alfred Margul-Sperber, Immanuel Weissglas, Alfred Kittner, pe care gazda noastră de la 2 Mai îl striga „Domnul Hitler“, și alții. Trebuie să vă mărturisesc unde mă duce acum gîndul, cînd Celan mi-a acaparat toată capacitatea de concentrație, la lupta contrariilor, una din regulile de bază ale dialecticii care guvernează lumea. Citind și reluînd mereu lectura poemelor lui Celan, mi-am pus și eu întrebarea dacă acest poet uriaș nu a fost cumva purtătorul unui sindrom discordant, sau al unei posibile schizoidii, darul suprem al artiștilor. Să vă explic ce mă duce cu gîndul la această bănuială; constatarea că din ce insist mai mult pe ciudatele lui afirmații, încep să cred că noi doi am fi putut să ne împărțim împreună nașterea și moartea, fără să dorim cu orice preț să fim normali și cumsecade ca toți premianții lumii și poate că am fi avut și iubiri comune: Mandelștam, de pildă, îmi place, mi-ar fi plăcut și de Gellu Naum, de Hölderlin nu mai vorbesc; i-am vizitat turnul de noapte al creierului (Die Umnachtung) vrînd să aflu niște rînduri din acea perioadă, ceva complet fără noimă, ca să‑i dau eu noima mea. E și asta o formă de narcisism accentuat cu care mă mîndresc. Nietzsche susținea iubirea de sine mai presus decît iubirea față de aproapele, fiindcă dacă nu te iubești pe tine, nu știi să-i iubești pe alții. La capitolul ăsta, Celan se pare că era as, fiindcă metafizica și mesmerismul animal, care sînt sigură că nu-i erau străine, nu i-au putut atenua pasionatele și prelungitele relații sentimentale cu mai multe femei în același timp. Corespondența lui cu ele, unele au durat zeci de ani, mă refer acum la Ingeborg Bachmann, la Gisèle Lestrange, soția legitimă, și acum așteptăm cu nerăbdare să aflăm amănunte pasionale din corespondența lui cu o austriacă foarte tînără, Brigitta Eisenreich, care a durat zece ani și se pare că, la puțin timp înainte de sinuciderea poetului, Brigitta i-a făcut și un copil. Nu demult a apărut și un volum de corespondență între cei doi. Din lunga mea experiență de viață am avut destule exemple la oameni din toate categoriile sociale care să mă convingă că dragostea e legată de moarte ca gîtul spînzuratului de funia sa, mai ales că finalul se spune că atinge o descărcare sexuală paroxistică. Dar cauzele presupuse ale sinuciderii lui Celan n-au legătură cu vreo decepție amoroasă, ci mai degrabă cu un narcisism exagerat, întîlnit la alergătorul de cursă lungă care vine mereu plasat. Un poet, distins în Germania cu premiul Büchner, un premiu care poate anticipa Nobelul, nu mi se pare motivat că ar fi fost depreciat știindu-se unic. Și totuși, aici îl înțeleg perfect, fiindcă altul ca el nu mai există în literatura Germaniei, cu tot romantismul și tot expresionismul ei la un loc. Dacă pînă și marele Kant a spus că principala calitate a poetului e originalitatea! Cred că la capitolul ăsta, cu siguranță, pe Celan nu-l întrece nimeni. Imensele reproșuri pe care le-a îndurat de la femeile iubite cel mai mult, Ingeborg Bachmann și Gisèle Lestrange, care, culmea, au ajuns prietene nedespărțite și a căror singură menire a devenit o critică neîntreruptă a narcisismului poetului și a delirului său de grandoare, arătîndu-și îngrijorarea pentru acest bărbat, rămas copil, pentru „acest bolnav închipuit“, bîntuit de o gravă manie a persecuției. Pumnul cel puternic a venit în cele din urmă de la Max Frisch (care se pare că a luat, după o lungă așteptare, Nobelul), cînd devenise, pare-mi-se, deja prietenul en titre al poetei Ingeborg Bachmann. În scrisorile lui, foarte puține la număr, adresate lui Celan, îl considera pe acesta din urmă ridicol, dacă nu bolnav psihic; zicala cunoscută cu cele șapte vaci grase și cele șapte slabe nu se dezminte. Apogeul l-a atins mai ales acuzația de plagiat după unele texte de Yvan Goll, un poet cunoscut, a cărui poezie cu accente de suprarealism i-au stîrnit la un moment dat interesul lui Celan. Nouă, poeților, ni se mai întîmplă uneori și în somn să visăm un vers genial, să ni-l notăm, uimiți de acel mesaj trimis cine știe de unde și să-l folosim imediat într-un poem de-al nostru. Mi s-a întîmplat chiar mie! După cîțiva ani, făcîndu-mi ordine în bibliotecă, am găsit versul visat: „și șarpele închide inelul împlinirii“ în Zarathustra. Uneori, cînd sînt în febra scrisului, mă pomenesc că intru într-o gaură neagră și nu-mi mai vine nici un cuvînt. Atunci întind mîna după Simona Popescu sau după Mihai Ursachi, cei care mă inspiră, și fur cîte-un vers – leg vagoanele de tren între ele să merg mai departe –, e atît de generoasă și de nobilă această colaborare, mai ales cu cei vechi care nu mai sînt, fiindcă îi reînvii în memoria oamenilor. Dar să trecem peste asta.

Cea mai mare durere a lui Paul Celan, care i-a sfîșiat sufletul toată viața, a fost gazarea mamei sale într-un lagăr din Transnistria. A fost ridicată cînd el nu era acasă. O viață întreagă l-a chinuit că n-a împărtășit cu ea momentul sacru al morții ei. Toată poezia lui, chiar și cea profund erotică, e marcată de existența apei „ca o cuvertură binefăcătoare de praf și de culoarea lui gri, de pietre, de nisip și de înot...“. Sena e un personaj central – o mamă sau o iubită. Se pare că în cele mai voluptuoase clipe ale vieții sale obsesia înecului în Sena nu l-a părăsit... Vreau acum să vă mai citez cîteva extrase din poeziile unde sînt evocate cu insistență apa, praful, pietrele și înotul. Apa și înotul: „a fost o libertate, înotam“, „cu acel copac sclipitor cîntam la cîrmă / înotam /înotam pentru doi“, „Imens a venit un soare înot...“. Praful: „praful vremii abandonat / odată cu voi nimeni / nu ne pomenește praful / firul de praf ca un cer secat“. Piatra: „o tăcere verticală o piatră / ocolind scara diavolului...“ „Piatra din munte-a ieșit / cine s-a trezit? / tu și eu cu noi doi cu piatra am mers / inimă și inimă de piatră / privire gri al pietrei crescător...“

Iubirea mea pentru Celan, singurul poet căruia i-am rămas credincioasă, cu toate că n-am avut ocazia să ne cunoaștem personal, păcat, fiindcă eu eram destul de nebună și atrăgătoare și el chiar un bărbat frumos și mai nebun decît mine pe deasupra... Și cînd te gîndești că nu era decît cu vreo zece ani mai mare decît mine. Am ratat un munte de pietate, nu-i nimic, mă va apăra de coronavirus!

Nora Iuga este scriitoare și traducătoare. Traducerea versurilor citate în acest articol îi aparține.