Lecturi voyeuriste. Despre Cioran, cititorul.
Orice lectură e o intruziune, la urma urmei, chiar dacă una dorită, premeditată de autor. Iar printre multiplele modalităţi oblice, uşor perverse, de apropriere a unui scriitor e şi cea a curiozităţii axate pe lecturile celui care ne-a devenit necesară lectură. Nici în această privinţă, Cioran nu se lasă abordat şi descifrat cu uşurinţă, trimiterile directe la surse sau citatele complete din lucrările care l-au marcat fiind aproape inexistente de-a lungul operei sale. Vagi indicii, nume amintite ici-colo, texte majore evocate en passant, da, dar îndeosebi ecouri subînţelese, făcînd apel direct la competenţa enciclopedică a cititorului, asta în cazul în care îl preocupă reconstituirea filiaţiilor.
„Îmi place să citesc ca o portăreasă: identificîndu-mă cu autorul şi cartea. Orice altă atitudine mă trimite cu gîndul la un ciopîrţitor de cadavre“, afirmă el tranşant şi pătimaş, după bunul obicei, în Neajunsul de a te fi născut. Interesant ni se pare faptul că, deşi influenţa unor gînditori precum Nietzsche, Schopenhauer, Şestov, Bergson, ca să nu mai vorbim de misticii din Vest şi din Est, de gnostici şi budişti, sau de marii artişti ai pilulelor savant otrăvite, ca Chamfort sau La Rochefoucauld, este indiscutabilă şi relativ uşor de argumentat, Cioran se plasează – tardiv, ce-i drept – sub semnul unui mare romancier francez, pesimist şi filosofic dezabuzat, ca şi el. Astfel, în Tentaţia de a exista, gînditorul notează: „Amintiţi-vă mai degrabă de vorbele lui Flaubert: „Sînt un mistic şi nu cred în nimic“. Văd aici refrenul timpului nostru, „un timp infinit de intens şi fără substanţă“. Altundeva, în Caiete, Cioran recidivează: „Sînt un necredincios care nu citeşte decît gînditori religioşi. Motivul profund e acela că doar ei au atins anumite abisuri. Laicii sînt refractari sau inadecvaţi“.
O primă – şi poate unică – concluzie se impune, cred, în ceea ce-l priveşte pe cititorul Cioran, anume că, deşi a ticluit întreaga viaţă, cu meticulozitate şi înverşunare, o hermeneutică delirantă a non-sensului universal, singura reală şi nealterată obsesie a gînditorului român a fost raportarea la divin, înţelegerea esenţei creaţiei şi a locului fiinţei în cosmos.
Altminteri, e greu să-l urmezi îndeaproape în formarea lui intelectuală pe cel care a decretat mereu lectura sterilă, considerînd că orice inventar al părerilor altora e inutil, un sacrilegiu chiar, şi că tot ce nu provine dintr-o experienţă trăită direct este lovit de nulitate... Prin urmare, Cioran face doar ce ştie el mai bine, adică scrie despre sine, chiar atunci cînd se ascunde, ca în Exerciţii de admiraţie, după vreun confrate spiritual cu care se identifică şi de care se serveşte, legănat de iluzia unui grad sporit de veridicitate conferit de recursul la persoana alterităţii. Un exemplu semnificativ e cel al studiului dedicat poetului francez Henri Michaux, marele său prieten în dezastre şi nebunii devastatoare, un alt ne-înţelept ce a preferat să păstreze mereu vie strălucirea înviorătoare a contradicţiilor sale: „Îl admiram pentru clarviziunea sa agresivă, pentru refuzurile şi fobiile sale, pentru suma aversiunilor sale ş...ţ, îi preţuiam mai presus de orice latura incisivă, crispată, «inumană», exploziile şi ricanările, umorul de jupuit, vocaţia de convulsionar şi de gentleman“. (Michaux ou la passion de l’exhaustif)
Supralicitarea explicativă a propriului eu pe spinarea unui el este la fel de vizibilă în prefaţa lui Cioran la scrierile unui alt mare poet şi gînditor francez, Paul Valéry. Ca şi el, „sihastrul din Vitry“ este un mistic ratat, un îndrăgostit de singurătate, un frămîntat cu spirit mult prea ascuţit ca să nu devină un pasionat marginal, un exaltat a cărui „viziune asupra lumii e cea a unui blestemat exilat din Paradis. Acest paradox explică, în parte cel puţin, strania coexistenţă a unui lirism frenetic cu o reflecţie senină.“ (L’Hermite de Vitry, in Paul Valet, Paroxysmes)
Alte cărări, ale tinereţii îndeosebi, l-au condus şi l-au făcut să trăiască ani de zile „în umbra sfintelor“, după cum mărturiseşte în Tratat de descompunere, mai ales a Terezei de Avila, dar şi a Catarinei de Sienna, Angelei de Foligno, sau a lui Magister Eckhart, Ioan al Crucii, Suso sau Tauler. Ce l-a putut apropia de aceşti „perturbaţi“ de Absolut? Mult mai multe decît ar crede cei care preferă să vadă în Cioran pe ateul şi nihilistul ce cîntă magnific prohodul unei lumi. A găsit la ei extaz şi paradox, voluptate a suferinţei, frenezie vicioasă, îndoială şi acedia, melancolie muzicală şi teorie a lacrimilor, dar şi atracţia intelectuală pentru o mişcare ascensională de pozitivare a neantului, pentru vertijul imposibilei comuniuni, pentru extenuarea lui Dumnezeu într-un mister niciodată pătruns...
Cioran nu s-a dezis nicicînd de constantele meditaţiilor sale metafizice, dar odată depăşite emoţiile mistice şi seducţia dualismului gnostic, adultul s-a apropiat de revigoranta şi relativizanta înţelepciune orientală, cochetînd cu tema jocului divin al creaţiei, cu cea a lumii himerice sau a incongruităţii naşterii şi cu alte aspecte ale viziunii hinduiste şi budiste, împiedicîndu-se însă, definitiv, de problema răului şi a suferinţei pe care gîndirea indiană o subsumează exclusiv spaţiului iluzoriu creat de maya. Mahabharata, Vedanta, sau Buddha apar destul de des în decursul reflecţiilor cioraniene, care nutreşte faţă de această formă de spiritualitate o admiraţie amestecată cu invidie şi cu recunoaşterea incapacităţii structurale de a o urma: „Să ştii că te baţi numai pentru iluzii şi că, pentru esenţial, e inutil să faci sacrificii presupune atîta luciditate, atîtea căderi şi victorii încît nimic nu mai poate ţine în frîu orgoliul suprem şi suprema umilinţă. Nu l-am putut iubi pe Buddha niciodată. L-am urît ori de cîte ori i-am dat dreptate.“ (Cartea amăgirilor)
... Şi cîte şi mai cîte s-ar putea spune despre cititorul Cioran, despre iubirile şi dezamăgirile sale textuale, despre eliberarea cuvîntului într-o altă logică a comunicării, despre impudoarea Eului în exil, care îşi trăieşte în verb experienţa finitudinii moderne...
Simona Modreanu este conf.dr., Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi.