Lecturi obligatorii? Nu chiar…

12 februarie 2014   Tema săptămînii

Cînd am aflat care va fi tema numărului, m-am gîndit la faptul că sintagma „lecturi obligatorii“ poate fi citită în cel puţin două feluri: autori şi texte parcurse şi studiate de elevi în timpul şcolarităţii, pe de o parte; şi, pe de altă parte, ce defineşte cultura literară a unui om trecut prin şcoală, care continuă să citească şi după ce a absolvit, cu condiţia să fi gustat plăcerea lecturii şi dincolo de obligaţiile de a privi literatura ca pe o materie din planul de învăţămînt. A doua accepţie e strict dependentă de prima, de felul în care mai ales liceul transmite utilitatea lecturii literare pentru o existenţă mai bună. Mă voi limita la primul sens, urmărind avatarurile listelor (trebuie lucrat cu liste pentru a ordona şi ierarhiza materia, altfel infinită, a posibilităţilor de a citi) de lecturi ce se presupune că formează profilul unui licean. Cînd ne gîndim la lecturi obligatorii, presupunem, la noi, românii, că nu se poate să fi trecut prin liceu fără să ai habar de Eminescu sau Caragiale, de Blaga sau Arghezi, de Creangă sau Sadoveanu, de Slavici, Bacovia, Camil Petrescu sau Nichita Stănescu... În sensul acesta se vorbeşte despre autori de manual.

Ca orice elev trecut prin şcoală în secolul trecut, m-am întîlnit cu listele de lecturi încă din clasele primare, mai ales sub forma „lecturilor suplimentare“ ce trebuiau parcurse în special în vacanţe, pentru a întregi lecturile obligatorii, adică textele sau fragmentele de text incluse în manuale (care, în mod evident, erau obligatorii). Dovada citirii cărţilor respective se făcea prin consemnarea în caietele de lecturi a rezumatelor textelor în proză/teatru sau prin impresii asupra poeziilor. Astfel, lecturile suplimentare deveneau şi ele obligatorii pentru cei care nu voiau să fie sancţionaţi. Tînără profesoară, am lucrat în acelaşi sistem şi aproape după aceleaşi manuale şi programe după care învăţasem, adică programe analitice şi manuale unice, scoase de singura editură de profil, Editura Didactică şi Pedagogică. În anii ’80, apăruse comentariul ca tip de compunere şcolară, un text ce se voia succesorul analizei literare, în care se întreceau profesorii ce ajunseseră să dicteze la clasă tot felul de savantlîcuri pe care elevii le învăţau şi le debitau la ore sau la examene, ceea ce a dus la o saturaţie dublată de inhibiţia de protecţie în privinţa literaturii care se preda în şcoală, nu toată de calitate, ce e drept.

După 1995, filozofia predării literaturii s-a modificat, consecinţă a schimbărilor de programă, adoptîndu-se un model nou, cel comunicativ-funcţional, valabil şi azi, cu unele ajustări. Reforma începută în forţă la sfîrşitul anilor ’90 a fost un succes (nu deplin, dar un succes) în componentele programe şi manuale, dar un semieşec în componenta profesori. Schimbările au fost foarte mari şi ele ar fi trebuit îndelung şi răbdător explicate. Dovadă că nu s-au metabolizat e faptul că şi azi mai sînt profesori care nu ştiu să citească programele... Marile noutăţi (care sînt valabile de vreo 15 ani deja) constau în apariţia manualelor paralele/alternative, elaborate după programe flexibile. La liceu, unde cunosc mai bine situaţia, nu există nici o listă de texte care să apară ca lecturi obligatorii. Listele cuprind concepte, specii, autorii „canonici“, 17 la număr, care trebuie studiaţi cu cel puţin cîte un text pe parcursul liceului, şi trimit, în „Sugestii metodologice“, la propuneri de autori şi texte „necanonice“ care să lărgească oferta pentru a asigura accesibilitatea, atractivitatea literaturii, fără a neglija valoarea. Cei 17 autori care trebuie studiaţi obligatoriu în liceu sînt: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Listele care se vehiculează rezultă din opţiunile autorilor de manuale sau ale profesorilor, unii nefolosind deloc manuale (lucru perfect valabil, legal şi legitim). Şi atunci, de unde obsesia listelor de lecturi obligatorii? În primul rînd, din firescul apel la tradiţia şcolară care nu trebuia aruncată la coş (şi nici nu a fost), precum şi din locurile comune (în sensul bun al cuvîntului) ale unei culturi generale ce rezultă din parcurgerea liceului. Pe de altă parte, funcţionează şi inerţia sau chiar comoditatea unor profesori care n-au depăşit în lecturi şi preferinţe canonul format în timpul propriilor studii filologice. Dar cel mai puternic efect îl are programa de bacalaureat, o adevărată obsesie, un fetiş al învăţămîntului liceal, examenul fiind pentru mulţi elevi singurul scop al frecventării cursurilor. Uneori, tot ce nu intră în programa de bacalaureat este tratat superficial, sau chiar ignorat şi boicotat şi de elevi, şi de profesori. Astfel, lista restrînsă de texte, adevăratele obligatorii, este cea a operelor autorilor de mai sus. Adică, previzibil, Luceafărul, Povestea lui Harap Alb (nu Amintiri...., Creangă fiind folosit pentru ilustrarea speciei basmului), O scrisoare pierdută, Moara cu noroc, Plumb, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Testament, Riga Crypto şi lapona Enigel, Baltagul, Ion, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Enigma Otiliei, Moromeţii, Leoaică tînără, iubirea, Iona.... Se mai adaugă un text de Maiorescu şi unul al lui Lovinescu, un text paşoptist (pe lîngă Introducţie la Dacia literară de M. Kogălniceanu), de obicei, Alexandru Lăpuşneanul de Negruzzi, Maitreyi de Eliade, ca roman al experienţei, şi cam asta e. Aceste texte, opţiuni aproape generale (am mai citit la bacalaureat şi Floare albastră sau Glossă, dar rareori, sau şi mai rar, Patul lui Procust) şi perfect onorabile eclipsează orice alt text studiat sau doar citit în timpul anilor de liceu. Că poate nu sînt lecturi ale adolescenţei, că nu ţin seama doar de particularităţile de vîrstă ale tinerilor e adevărat, dar, dacă nu în liceu, cînd să înveţi despre ele?

Care e rezultatul acestei liste de lecturi obligatorii? În cele mai multe cazuri, dezastruos. Fără tragere de inimă, fără interes real, le parcurgi cu frica exprimării opiniei în mod liber, de teamă că nu vei lua nota aşteptată la examen. Cu excepţia poeziilor, care prin corpul restrîns permit abordări creative la clasă, proza sau teatrul înoată în clişee, locuri comune ale eseului şcolar, urmaşul analizei literare şi al comentariului. Excepţie fac, poate, Ion, Enigma Otiliei sau Maitreyi. Dacă m-aş hazarda să fac un top ad-hoc al lecturilor obligatorii aflate, totuşi, în preferinţele elevilor, pe primul loc, ar fi Ion de Rebreanu, cu condiţia să fi fost citit. O cauză a compromiterii receptării autentice a literaturii şcolare este şi lipsa de apetenţă pentru lectură şi recursul la rezumate sau la, şi mai rău, ecranizări. Sigur că elevii nu sînt chiar un grup omogen, pe care să se poată opera generalizări, sînt şi buni cititori, îndrumaţi de familii care au biblioteci acasă şi care îi încurajează pe tineri să citească. E la mijloc şi o comoditate a tinerilor (din ce în ce mai puţin interesaţi de ceea ce ţine de trecut) care găsesc tot felul de prefabricate pe Internet, sursa lor preferată de informare, dar şi trendul că degeaba citeşti, ce vezi tu în text şi ce ai de spus nu e bine. Doar ce spun profesorii sau cărţile (puzderie!) de pregătire pentru bacalauret e valabil. E foare adevărat că prea puţini profesori au putut determina la elevii lor depăşirea stadiului de apreciere prin „îmi place, nu îmi place“ şi nu spun că e uşor, dar abia cînd începi să argumentezi, înveţi cu adevărat. Lecturile obligatorii, care ar trebui să fie un bun comun al ideii de cultură naţională, sînt sacrificate fiind şi materie de examen cu miză foarte mare pentru viitorul absolvenţilor. Şi am senzaţia că, dacă din septembrie, de exemplu, s-ar schimba complet canonul şcolar şi programele ar fi pline de – să zicem – optzecişti şi chiar scriitori mai noi, soarta lor ar fi aceeaşi. Caracterul obligatoriu veştejeşte frumuseţea, sacrificînd-o pe altarul pragmatismului evaluării naţionale numită bacalaureat. Nu o spun numai eu, o spunea Călinescu în deceniul 4 al secolului trecut, vorbind despre nevoia ca elevii să citească lucruri de soi, dar măcar un an să nu aibă spaima notei. Cu aproximativ un deceniu în urmă, Mircea Cărtărescu cita un profesor de română de la un liceu bucureştean: „Dacă eşti într-un manual, nu te mai citeşte nimeni. Ce să căutaţi dumneavoastră, opzeciştii, în manuale? Cum să analizezi în faţa copiilor o poezie de Iaru, fără s-o omori definitiv?... rugaţi-vă să vă dea afară pe toţi din cărţile de şcoală, ba chiar să vă interzică de tot! Să vedeţi atunci ce v-ar mai citi puştii pe sub bănci!“ („Puştii nu mai citesc. Dar noi mai citim?“, în Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli, Humanitas, 2003) 

Luminiţa Medeşan este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „George Coşbuc“, Cluj-Napoca.

Mai multe