Lecturi obligatorii

13 februarie 2014   Tema săptămînii

O sintagmă care mai înainte de orice mă duce cu gîndul la o perioadă de mult trecută, lăsată prea în urmă, cînd, în alte vremuri şi orînduiri, ca toţi cei de-o vîrstă, mergeam la şcoală. Şi poate că nu doar pe mine.

Acolo, în bancă, la sfîrşit de an şcolar şi iminent început de vacanţă. Printre medii încheiate, corijenţe ratate la mustaţă ori măcar amînate pe altă dată. În una din ultimele ore de română, dacă nu chiar ultima dintre ele. Cînd titlurile cu autorii lor se adunau pe tablă şi apoi în caietele noastre. Iar de la un moment mai încolo, după mai multe zeci de liniuţe, una sub alta, speram ca fiecare titlu să fie ultimul şi să nu mai urmeze nimic. Ba chiar, cei mai curajoşi şi ascunşi prin anonimatul unor bănci din spate, încercau mici oftaturi acompaniatoare. Dar profa, răzbunătoare, erudită, darnică, celibatară sau doar exigentă nu se dădea oprită cu una, cu două, înainte ca ultima carte recomandată spre citire să fie scrisă. Toate devenind imediat ce au fost notate, lista de lecturi obligatorii pentru următorul an şcolar. Dar ce mult mai era pînă la toamnă!...

Începutul era în forţă şi cu multă bunăvoinţă. Căutat cărţile pe-acasă, apoi prin vecini şi-n urmă la bibleoteca judeţeană. Selectat de zeci de ori şi început cu cea mai prietenoasă. După titlu, hîrtie sau cu multe dialoguri. Uneori chiar încheiat cu ea şi trecut mai departe, la alta. Uneori...

Vacanţa trecea prea în fugă, grăbită parcă să mă vadă om mare. E adevărat, cu ceva presiune-sperietoare care creştea vizibil pe măsură ce zilele tihnite prin definiţie se ducea, iar lista cu titlurile citite rămînea prea aproape de început.

Întîia oră de română şi revederea cu ambiţioasa noastră profă venea rapid şi cu unele emoţii. Vor fi probleme? Dar nu se întîmpla nimic grav şi cu urmări în catalog la prima oră. Şi nici după aceea. Pînă la urmă, cîte ceva chiar citisem eu. Alţii nici atît. Dar eram toţi puşi în aceeaşi oală, nici măcar una sub presiune, şi începeam noul an din aceeaşi poziţie în blocstarturi. Şi atunci de ce aş mai citi din titlurile înşirate? Chiar aşa, de ce? Şi pe măsură ce anii mai treceau, bifam tot mai puţin din lista primită la final de an. Pînă ce a ajuns uitată în final de caiet şi deloc băgată în seamă.

Nu ştiu dacă neapărat din spirit de frondă sau doar dintr-o anume indolenţă. Şi nu-mi rămînea decît să citesc orice. Neîngrădit de recomandări ori alte oprelişti, lecturi obligatorii sau intervenţii părinteşti.

În consecinţă, citeam mult şi din varii domenii, cam tot ce îmi cădea în mînă, într-un fel de eclectism universal. Uneori şi două-trei cărţi pe zi. În mare măsură fără vreun pic de trebuinţă şi folos la vremea ceea. Şi asta în defavoarea lecturilor recomandate şi cumva obligatorii vîrstei. Aşa se face că am cam ratat mai toate titlurile copilăriei. Colţ alb, Toate pînzele sus, Cei trei muşchetari, Cireşarii sau Contele de Monte Cristo, mi-au rămas şi pînă acum necunoscute. Am citit în schimb, din scoarţă-n scoarţă tratate voluminoase de medicină legală sau de criminalistică, manuale de chimie şi de istorie, de-a valma, l-am citit pe Gaidar, pe Alain Bombard şi Bazele Darwinismului şi mai tot ce se găsea în biblioteca lui frate-meu apoi am trecut la cea alor mei, din sufragerie. Un loc nu suficient de interzis. Cărţi adevărate, nu jucării.

Tot atunci, citeam zilnic şi patru-cinci titluri de ziare sau reviste pe zi, adică tot la ce erau abonaţi ai mei. Fireşte, majoritatea doar de la jumate încolo, poate doar la Magazinul, Flacăra, revista Sport sau Pentru Patrie să fi fost altfel. Erau alte vremuri...

Acum, privind în urmă şi încă cu unele reale lacune din citirea acelor ani, regret doar că preocuparea mea pe linia cititului nu a avut o anume rigoare. O anume direcţie şi un sens. Că n-au fost anumite limitări ori imperceptibile conduceri din umbră. Citeala mea era poate asemeni curgerii unui rîu într-o zonă de cîmpie, apă care neavînd o albie stabilă azi curgea pe aici, mîine pe acolo. Citind din toate şi din nimic constant şi aprofundat.

Poate că şi dacă nu aş fi ignorat acele liste cu lecturi obligatorii.
Poate că puţină stricteţe, chiar constrîngere şi ceva ordine nu ar fi stricat.
Poate că la o anumită vîrstă trebuie fixate cu delicteţe insesizabile direcţii, unele limite ori măcar priorităţi spre care să vină şi o uşoară împingere de la spate.

Aşa cum îmi par a fi acele vizite cu clasa ori grupa de grădiniţă, prin muzee ori la expoziţii, pe la spectacole. Dacă ele nu ar fi fost cumva obligatorii, cîţi oare am mai fi avut parte de ele, de efectul şi învăţăturile lor?
Dar poate că „lecturi obligatorii” înseamnă şi altceva...

Cezar Pârlog este lector dr. la Universitatea Naţională de Apărare – Bucureşti.

Mai multe