Lectura la feminin

Într-o carte-album, ce reconstituie prin intermediul reprezentărilor din arta plastică istoria lecturii feminine între secolele XIII-XXI (Les femmes qui lisent sont dangereuses / Femeile care citesc sînt periculoase, 2006), Laure Adler afirmă: „Pentru femei, cărțile nu sînt niște obiecte oarecare; din zorii creștinismului pînă în zilele noastre, între ele a circulat un curent cald, o afinitate secretă, o relație stranie și singulară țesută din interdicții, aproprieri și reîncorporări“.

Aș spune că această relație specială a femeilor cu cartea și lectura este cu mult mai veche, ea fiind instaurată încă de la începuturile culturii scrise. De fapt, lectura feminină are o istorie desfășurată sub semnul dominației masculine, în interiorul unui sistem social marcat de inegalitate, de nenumărate excluderi și limitări, de control al accesului femeilor la știința de carte. Legătura dintre femei și cuvîntul scris a fost, încă din Antichitate, o sursă de anxietate pentru bărbați. Timp de secole, o dezbatere mereu reluată a fost aceea dacă scrisul și cititul sînt activități prielnice femeilor sau dacă „sexului slab“ îi este mult mai potrivită ignoranța.

Această dezbatere se referea la femeile din clasele de sus ale societății, pentru că doar dintre acestea se alegeau știutoarele de carte, din Antichitate pînă spre timpurile moderne. Femeia educată, care știe să scrie și să citească, a fost nu numai o realitate, ci și un construct al imaginarului masculin, beneficiind de ambivalența atitudinilor față de misterele sexului opus: venerare alături de condamnare. În plan imaginar, femeia care citește reprezintă o primejdie. Lectura este văzută ca un act privat, de sustragere și reculegere solitară, presupunînd o puternică investire afectivă. O femeie care citește creează un spațiu din care bărbatul este exclus, nici o autoritate patriarhală nu poate controla experiența lecturii, a interpretării celor citite. Așadar, supravegherea relației femeilor cu cuvîntul scris și descurajarea apetitului lor intelectual vine din impulsul de a controla forul interior feminin.

Timp de secole, lectura feminină a fost privită ca subversivă, amenințătoare pentru ordinea socială, în neconcordanță cu rolul pe care societatea patriarhală îl rezerva femeii. Virtutea la femeie, spune Platon, în Menon, constă în datoria ei „să-și gospodărească bine casa, păstrîndu-i avutul; al doilea, ea trebuie să fie supusă bărbatului“. Două secole mai tîrziu, Teofrast susținea că este necesară o instrucție elementară a fetelor, limitată la scris, citit și socotit – activități utile economiei domestice și educării copiilor. Cunoașterea culturii literare și a artelor liberale – activități tipice ale elitei masculine – le-ar face pe femei „leneșe, flecare și intrigante“. Educația feminină a fost grevată timp de secole de piedici izvorîte dintr-un persistent imaginar misogin.

Antichitatea clasică a pus în circulație ideea slabei constituții fizice și mentale feminine, a cărei consecință este intelectul redus, instabilitatea emoțională și tendințele iraționale. Educația lor nu este necesară, fiind chiar imprudentă și periculoasă. Se spune că Diogene cinicul, văzînd o femeie învățînd literele, ar fi exclamat: „Ia te uită ce sabie își ascute!“, iar lui Menandru îi este atribuită zicerea: „Cel ce învață o femeie să scrie și să citească nu face decît să sporească otrava unei înfricoșătoare vipere“. Ideea primejdiilor lecturii feminine și asocierea acesteia cu depravarea morală și sexualitatea ilicită nu datează din perioada iluministă (care n-a făcut decît să patologizeze comportamentele feminine de lectură), ea are rădăcini străvechi, în lumea greco-romană. Spaimele și fantasmele masculine au sporit ambiguitatea atitudinilor față de femeile educate, obiect deopotrivă al admirației, dar și al aversiunii și fricii.

Recunoaștem această ambiguitate în portretul Semproniei, nobila doamnă implicată în conspirația lui Catilina (66 î.Hr.), făcut de Sallustius. Aceasta „săvîrșise multe fapte rele cu o cutezanță de bărbat (…) cunoștea literatura greacă și latină, cînta din liră și dansa cu mai multă măiestrie decît i s-ar fi cuvenit unei femei cinstite, și multe altele, care sînt unelte ale desfrîului“. Dar, continuă Sallustius, „talentul ei nu era de disprețuit; ea putea scrie versuri, spunea vorbe de spirit“.

Plinius cel Tînăr își laudă soția într-o scrisoare: „Este de o rară finețe și de o rară sobrietate (…) Cunoaște lucrările mele, le citește mereu, le învață chiar pe de rost“, dar ea nu participă direct la lecturile publice (recitatio), adevărată instituție a vieții literare și mondene a elitei romane, rezervată doar bărbaților. Soția stă ascunsă și ascultă lectura soțului ei în spatele unei draperii (de altfel, și la spectacolele de teatru, femeile stăteau separat, pe locurile din spate).

Femeia care face paradă de erudiție contravine moralei romane, idealurilor feminine de modestie și de viață retrasă. Juvenal, în celebra satiră misogină Despre femei, tună și fulgeră împotriva femeilor care uzurpă prerogative masculine, își dau ifose de pedante și își contrazic soții: „Soția care doarme alături de tine nu trebuie să aibă ce se numește «stil» sau să-ți arunce un entimem (un fel de silogism – n.n.), artistic întocmit, și nici să știe toate istoriile din lume; ba unele lucruri din cărți ar putea să nu le înțeleagă. Urăsc femeia care reia și cercetează într-una «Metoda lui Palae-mon»; care, versată în vechii autori, îmi citează versuri necunoscute mie și care reproșează prietenei inculte greșeli de exprimare chiar de neluat în seamă de către un bărbat. Să-i fie permis soțului să facă un solecism“.

Solecismul este o greșeală de sintaxă. Aici, Juvenal face o trimitere la Marțial, care, într-o epigramă licențioasă, sugerează că aroganța unei femei savante inhibă „discursul“ bărbătesc: „Te întrebi de ce nu mă-nsor cu tine, Galla? / Ești prea învățată, iar organul meu (mentula) deseori comite cîte-un solecism“. Tot Marțial spune: „Eu vreau să am în casă un sclav bine hrănit / Și-o nevastă care prea multe n-a citit“.

În același timp, poeții elegiaci (Catullus, Properțiu, Ovidiu) își arată admirația pentru tinerele care dețineau o bună educație literară (puellae doctae), dar performanțele lor intelectuale sînt descrise mai mult ca parte a atracției erotice pe care o exercitau. Așadar, aceste tinere erau, se pare, curtezane educate, a căror reputație nu era prea bună, fiind incompatibile cu idealul respectabilelor patriciene (matrona, mater familia, domina) ce presupunea modestie, austeritate, devotament față de soț. Poemele lui Ovidiu din Ars amandi conțin avertismente care indică tipul de lectorat feminin cărora nu le sînt destinate, adică tinerelor caste și matroanelor, identificate prin veșmintele pe care le poartă: „Voi, al sfielilor semn, cordeluțe ușoare, departe, / Voi rochii lungi ce-nveliți pulpele pîn’ la mijloc“. Ovidiu, exilat la Tomis se justifică în Tristele: „Nu! versurile-acele eu nu le-am pus în mîna / Matroanelor, oprite să aibă vreun iubit. / Dar ce folos? Căci lumea tot crede că în versuri / Eu am cîntat desfrîul cel aspru pedepsit“.

Aceste reprezentări ale lecturii feminine – activitate periculoasă, corupătoare a moravurilor, care stîrnește poftele trupești și încurajează relațiile adultere – sînt recurente la Ovidiu: „Dar și matroana află ce ai învățat pe alte / Femei! Chiar neînvățată, ea poate luneca. / Atunce o matroană nimic să nu citească, / Căci orice poezie o poate desfrîna! / Pe orice ar pune mîna, la rău dacă i-i mintea, / Așa o să își croiască viața: spre păcat!“

Marțial face aluzii la formele lecturii feminine lascive, un alt motiv literar și artistic foarte longeviv. Lucreția este o soție prefăcută, care practică lectura furtivă, este roșie la față și ascunde cartea licențiosă atunci cînd intră soțul ei, dar reia cititul, netulburată, după ce acesta pleacă. Într-o altă epigramă, insinuează plăceri solitare, adresîndu-se astfel unei matroane care citește versurile sale obscene: „Această carte, doamnă – prea lungă pare-mi-se – / Cu-atît prisos de versuri, știu, te cam ostenise“. (Mai tîrziu, iluministul J.-J. Rousseau avertiza despre pericolul cărților indecente care „se citesc cu o singură mînă“).

Epocile ulterioare, pînă la începuturile perioadei moderne, aduc cu sine puține modificări în statutul femeilor și în atitudinea bărbaților față de ele. Reprezentările negative ale lecturii feminine rămîn o constantă a Evului Mediu, a Renașterii și a Iluminismului. Cu rare excepții, comunitatea intelectuală masculină considera că femeia trebuie să primească o instrucție moderată și că lecturile ei trebuie controlate. („Nu-i bine-ntotdeauna – şi din motive multe – / Femeile să-nveţe, să fie-atît de culte“, Molière). În secolul al XVII-lea, femeile erudite sînt în continuare percepute ca frivole, grotești și „prețioase ridicole“, pentru ca în secolele XVIII-XIX să se desfășoare o adevărată cruciadă împotriva romanului și a lectoratului feminin care l-a îmbrățișat cu aviditate. Astăzi știm că bărbații au pierdut (și) acest război. 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Editura Humanitas, 2011.