LECŢII DE ÎNOT în stil liber şi haotic

2 ianuarie 2013   Tema săptămînii

„My native English, now I must forgo; / And now my tongue’s use is to me no more / Than an unstringed viol or a harp; / Or like a cunning instrument cas’d up / Or, being open, put into his hands / That knows no touch to tune the harmony.“
(Richard II – Shakespeare)

Prietena mea Lorraine s-a născut şi a crescut în Ajan, sudul Franţei. Cînd s-a făcut mare, şi-a găsit o sujbă în navigaţie şi a cutreierat oceanele timp de patru ani. Apoi a făcut un copil şi s-a întors să trăiască la mal, de partea astalaltă a Canalului Mînecii, în sud-vestul Angliei. Am vizitat-o de curînd în noua ei casă, unde trăieşte cu băieţelul ei – acum de 7 ani, şi cu iubita ei finlandeză. Prin fereastra deschisă dă năvală zgomotul autostrăzii. Mii de maşini trec prin dreptul casei lui Lorraine zi de zi. Acest du-te vino continuu – mi-a explicat Vlad odată, cînd trăiam încă în România – e cumva analgezic. A sta pe loc devine – ciudat – deosebit de important într-un astfel de context. Vlad s-a întors în ţară. După ce şi-a terminat doctoratul la Londra, şi-a luat cu el semicursiera în avion şi s-a întors în Bucureşti.

– Eşti fericită aici?

– Ce e fericirea. - mi-a răspuns Lorraine, şi ar fi trebuit să sune măcar ca o întrebare retorică la care fiecare dintre noi să-şi dea răspunsul de bun-simţ dracu’ ştie…

Doar că replica ei a sunat ca o aserţiune. Mi-a venit în cap semnul de trafic pentru dead end.    

Trăiesc în Anglia de opt ani, într-un oraş de pe coasta de sud-vest. Dacă tragi o perpendiculară pe malul oceanului de aici de unde stau acum şi scriu, ajungi cu ea în Brazilia. Manualul Integrării pe care a trebuit să-l învăţ din copertă A4 în copertă A4, ca să primesc dreptul de şedere permanentă, nu m-a învăţat mare lucru despre ţara asta, în afară de faptul că au o pasiune adîncă faţă de statistici şi că înţeleg multiculturalismul în procente demografice. M-am hotărît la un moment dat să-mi pun cap la cap manualul meu propriu şi personal de „integrare“, de belonging. Mai întîi am vrut să învăţ sonetele lui Shakespeare pe dinafară, apoi am renunţat la toate, în afară de patru, şi i-am inclus parţial pe Robert Graves şi pe Yates. Cum am însă o memorie destul de proastă...

Un necunoscut mi-a spus odată, într-un tren spre Canterbury, că cel mai bine înţelegi „aparţinerea“ la un spaţiu/cultură de la cineva care a „aparţinut“ şi nu mai „aparţine“. Cineva care a plecat din locul unde vrei tu să ajungi. Şi mi l-a recomandat pe John Berger, scriitor englez care trăieşte acum în Franţa. „Mai bine să trăieşti în autoexil într-o ţară străină decît în exil în propria ţară“ – spunea Berger la un moment dat, parafrazîndu-l pe Cyril Connolly. Cam aşa mă simt şi eu, deşi trebuie să recunosc că „exilul în propria ţară“ (adevărata dezrădăcinare) n-am avut timp să-l resimt în toată splendoarea brutalităţii sale, aşa cum – din cîte-mi dau seama din e-mail-urile lui Vlad – îl resimt cei rămaşi în ţară, a căror sănătate mentală nu e de nici un folos într-o lume nebună. Nu vreau să spun că, prin comparaţie, Occidentul oferă un model demn de urmat. Are şi el sechelele lui, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Cetăţenia britanică aş fi putut să mi-o iau acum cinci ani, şi încă n-am făcut-o. Cel mai sincer ar fi să spun că nu mi-am luat-o pur şi simplu pentru că nu mi se potriveşte. Nici cea română nu mi se potriveşte, dar n-ai cum s-o desfaci decît înlocuind-o cu alta, iar eu aştept să se inventeze paşapoartele europene. Pe de altă parte, nici nu mi-a plăcut vreodată să „aparţin“. Îmi place să fiu un marginal. Din poziţia asta văd mai bine. În ceea ce priveşte sentimentul de a face parte activ din cultura de adopţie (de a o înţelege şi performa), cred că e un element nu numai recuzitar, ci şi terapeutic. La un moment dat, ruptura pe care o resimţi în primii doi-trei ani după ce-ai plecat din ţara ta de baştină trebuie să înceapă să se cauterizeze, să înceteze să-şi mai asume un drept identitar exclusiv asupra ta. Ca un bolnav căruia i s-a înlocuit un organ vital cu altul de la un donator. După un timp, corpul se obişnuieşte cu organul străin, nu-l mai respinge, îl integrează în propriul circuit.

La mine în oraş mai trăieşte încă un român, Viorel, electrician la o fabrică de ceai. De cîte ori se întîmplă să ne întîlnim, strigă la mine de pe partea cealaltă a străzii, în română: „Ioaaanaaa! Ce faci, mă?!“. Şi-mi face cu mîna. Apoi traversează ca să mă întrebe dacă am fost de curînd în România sau dacă am de gînd să mă duc de Crăciun, de Paşti, vara. Odată i-am zis să nu mai strige în gura mare la mine în română, de pe partea cealaltă a străzii.

– Ce, ţi-o fi ruşine că eşti româncă! De-asta-mi eşti? mi-a răspuns.

Nu mi-e ruşine că sînt româncă, deşi am încercat şi sentimentul ăsta, la un moment dat. Am încercat şi „mîndria“ originilor, exotismul, superioritatea morală conferită de copilăria mea comunistă etc. – toată gama ieftină a veneticului. La întrebarea „de unde eşti?“ am răspuns – ca şi personajul meu din Imigranţii – la început cu o oareşce mîndrie. Cum interlocutorul mi-a răspuns rar şi altceva decît „am o prietenă care a lucrat la un orfelinat pe undeva pe-acolo prin ţara ta“, am început apoi să răspund „din România“ cu un fel de plasă de siguranţă întinsă strategic şi invizibil sub răspuns. De parcă aş fi spus: „From Romania, sorry to disappoint“. Acuma nici că-mi mai pasă.

– Where are you from?

– From Romania! răspund, ca şi cum mi-aş plasa mîna pe mînerul cuţitului din buzunar. Şi implicaţia e: „Have you got a problem with it?!“.

Ceea ce nu e adevărat oricum, fiindcă „din România“ n-am fost niciodată de cînd mă ştiu. M-am simţit acolo ca-ntr-o ţară străină, un exilat fără plai de baştină.

Aşa că procesul înrădăcinării nu implică pentru mine fluturarea de steaguri. Aş zice că implică naşterea conştiinţei, dacă n-ar suna atît de pedant. Iar conştiinta nu poate avea cetăţenie.

În altă ordine de idei, sînt, cred, de-acum perfect bilingvă. Adică scriu, gîndesc, vorbesc, visez şi tac la fel de bine sau de prost şi-n română, şi-n engleză. Fac glume în stil sec la care se rîde, ştiu să camuflez tone de indiferenţă sub o frază politicoasă, conversez despre vreme cum n-am crezut vreodată că voi fi capabilă s-o fac. Nu mai urlu cînd sînt supărată, nu mai sar într-un picior cînd sînt fericită. Accentul mi s-a perfecţionat cu vremea, aşa încît doar rar mă mai întreabă vînzătorii de unde vin. Apropo de asta, dacă mi-ar cere cineva să descriu sentimentul dezrădăcinarii în cîteva fraze, i-aş cere să-şi imagineze: mirosul de pîine proaspătă, senzaţia de cald din palme, în simultaneitate cu întrebarea vînzătorului de pîine: „De unde eşti?“, care implică, evident, „ştiu sigur că nu poţi fi de aici“.

Am impresia că începi să aparţii cu adevărat unei culturi de adopţie doar atunci cînd, citindu-i poezia în original, o înţelegi ca şi cum ar fi scrisă în limba ta, fără măcar să te gîndeşti la echivalentul cuvintelor. Cînd ai lăsat în urmă nevoia de traducere dintr-o sensibilitate în alta.

Ascultă: „Prodigal, what were your wanderings about?/ The smoke of homecoming, the smoke of departure./ The earth grew music…“ – cîteva versuri din Derek Walcott, un alt călător. Eu le aud în concordanţă aproape perfectă – vocile celor două sensibilităţi din mine, la răscrucea cărora mi-am construit casa.

În 1885, Van Gogh îi scrie din Nuenen fratelui său, Theo, că i s-a făcut „scîrbă de plictisul civilizaţiei“ şi că spaţiul rural de oriunde şi de oricînd conţine ideea de „acasă“ într-o formulă universală, fără a mai avea nevoie de vreo traducere, aşa cum necesită marile oraşe. Mă gîndesc că poate am avut noroc să nu trăiesc în Birmingham sau Manchester. Poate vecinătatea oceanului – cu fluxul şi refluxul lui continuu, lichid, cu linia orizontului înghiţită de valuri – m-a ajutat să interpretez ceva cu mult mai important decît măsura în care am rămas româncă şi cît de bine m-am integrat sau nu în Anglia – dialogul continuu dintre cele două dimensiuni.

Nu ofer perspectiva asta asupra lucrurilor ca pe-un model de urmat. Am impresia că ţine mai degrabă de temperament decît de orice altceva. Pînă la urmă, nu m-am simţit niciodată mai fericită (ce e fericirea.) decît într-un tren de lungă distanţă, printre corpuri adormite de necunoscuţi, cu capul rezemat de noaptea de dincolo de fereastră şi cu o carte bună pe genunchi, din care am păstrat ultimele 20 de pagini pentru a doua zi dimineaţă.

(Temă de lectură: poemul „Ithaca“ – de Kavafis.)

P.S. Cel mai mult mi-e dor de zăpadă.

Ioana Baetica Morpurgo (autoare a romanului Imigranţii, Polirom, 2011) s-a născut în 1980 în Turnu-Măgurele şi trăieşte în Anglia din 2004, unde conduce un proiect de hedonism al ideilor – „Lectures on Everything“.

Foto: L. Muntean

Mai multe