Lecția din tren
Am primit trei cuvinte: mîndrie, orgoliu, trufie și în prima clipă mi s-a părut că o să știu exact ce să fac cu ele. Mi-era foarte clar ce vreau să scriu, pentru că înăuntru meu locuiește o ființă foarte sigură pe ea, mereu gata să dea lecții și să le explice oamenilor cum stau lucrurile. Acestei ființe îi spun „Tovarășa învățătoare”. Tovarășa învățătoare stă tot timpul dreaptă, poartă ochelari și – cum altfel? – e plină de sfaturi și învățături. Știe mai bine decît oricine cum stă treaba. Orice treabă. În general, ea e o femeie drăguță, dar să nu te pună naiba s-o contrazici că ți-o iei. Tovarășei învățătoare îi sare țandăra destul de ușor. Tovarășa învățătoare e și bună, într-un fel. Ea mă apără de cei care nu trăiesc ca mine, de cei care nu gîndesc ca mine, de părțile din mine care vor să se schimbe, să se deschidă spre lucruri noi. Tovarășei învățătoare nu îi plac surprizele, nu-i place spațiul ăla al îndoielii în care eu încep să am dubii și încerc să văd și adevărul celorlalți și să-i fac loc înăuntrul meu. Tovarășa învățătoare vrea ca eu să știu, nu să mă îndoiesc sau să le dau celorlalți dreptate. Tovarășa învățătoare nu ascultă, ea vorbește. Tovarășa învățătoare dă replici acide și pune oamenii la punct. Tovarășa învățătoare e foarte activă pe social media. Îi place să-mi controleze contul de Facebook, nu neapărat atunci cînd scriu postări, ci mai degrabă atunci cînd reacționez la ce scriu alții, mai ales cei care trebuie puși cu botul pe labe.
Tovarășa învățătoare trăiește de mult înăuntrul meu. Mult timp nu-mi dădeam seama decît rar cînd se activează. Acum am început să cam știu. O urăsc pe Tovarășa învățătoare. Dar n-am mari remușcări. Știu că nici ea nu se dă în vînt după mine. În realitate, ea nu se dă în vînt după aproape nimeni. Tovarășa învățătoare e o parte din mine pe care mi-ar plăcea să o îmblînzesc. Cînd Tovarășa învățătoare doarme, eu încetez să-i mai judec pe ceilalți și nu mai simt nevoia de a le arăta că-s mai bună decît ei. Cînd Tovarășa învățătoare doarme, pot și eu în sfîrșit să respir, să trăiesc, să fiu eu. Asta dacă nu cumva se trezește cealaltă parte din mine – „Domnișoara brînză bună în burduf de cîine”, pe care o alint BBBC.
Domnișoara BBBC n-are multe certitudini. Ea trăiește mîncată de îndoieli și se așteaptă mereu ca eu să fac lucrurile mai bine. Ea vrea ca eu să muncesc mai mult, pentru ca astfel să demonstrez că merit să fiu iubită și lăudată. Domnișoara BBBC stă mult în poziția ghiocel și are o voce mică, de șoricel. Nu vrea să fie văzută și auzită, e timidă și anxioasă, complimentele celorlalți o fac să se fîstîcească, criticile o dărîmă. Ea nu prea e genul social media. Ea ar prefera să ne închidem toate conturile și să ne petrecem viața ascunse sub o păturică, eventual cu o carte în mînă sau cu un serial nesfîrșit care să ne spele creierii. Domnișoara BBBC ar vrea să aibă în jur doar oameni cunoscuți și, dacă se poate, blînzi. Domnișoara BBBC se străduiește să le facă tuturor pe plac. Ea e mereu obosită, spre deosebire de Tovarășa învățătoare, care e plină de energie. Tovarășa învățătoare și Domnișoara BBBC locuiesc de-o parte și de alta a mîndriei. De fapt, una nu are încredere în forțele proprii, iar cealaltă pare că are prea multă încredere. Însă lucrurile sînt un pic mai complicate de atît.
Psihologii spun că mîndria este o emoție cu două fațete. Se vorbește despre mîndria autentică și mîndria hybrică. Mîndria autentică este benefică atît persoanei care o manifestă, cît și celor din jur, inspirîndu-i pe aceștia să aspire la a îndeplini ceva cu care să se poată mîndri la rîndul lor. Mîndria hybrică e toxică, e nevoia de a te arăta mai puternic decît cel de lîngă tine. Fiind legată de statut, mîndria este unul dintre sentimentele cu implicații sociale profunde. Putem fi triști sau fericiți de unii singuri, dar cînd ne manifestăm mîndria, de obicei, avem nevoie de spectatori. Mai ales cînd e vorba de mîndria toxică, cea care se învecinează cu orgoliul și trufia. Mîndria toxică e avidă de putere. Mîndria bună e aia care înflorește la mijloc, în locul în care nu te simți nici mai slab și nici mai puternic decît ceilalți, acolo unde înțelegi profund că nu te ajută cu nimic să te crezi sau să te vezi mai prost sau mai deștept decît altcineva. Locul acela în care găsești justa măsură între a-ți arăta valoarea și a o etala.
Mîndria autentică e sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie, de demnitate, de încredere în calitățile proprii. Un sentiment pe care eu reușesc să-l experimentez în formă pură destul de rar, pentru că cucoanele astea din capul meu sînt adesea mai vocale și mai puternice decît mine. Mi-am cultivat o voce mică în cap care îmi atrage atenția la momentele – nu puține – cînd mîndria mea se transformă în orgoliu, ia nuanțe care nu îmi sînt de folos nici mie, nici altora. Nu se poate să nu fi identificat măcar o dată ce se întîmplă cu voi în secunda în care vă transformați, din persoana care ascultă și se gîndește la binele comun, în persoana care vrea neapărat să aibă dreptate. Momentul acesta se aseamănă foarte mult cu momentul cînd într-o conversație începeți să vă simțiți victime, să vă credeți mai mici sau mai neimportanți decît sînteți. Încerc să am o voce care mă atenționează și în legătură cu acest derapaj al psihicului meu.
Mi-am petrecut cîteva zile întorcînd pe toate părțile cuvîntul mîndrie și antonimele lui care, în limba română, sînt reducționiste, avînd toate o conotație peiorativă: modest, simplu, servil, slugarnic, umil. E greu să combați mîndria toxică fiind umil. Soarta m-a aruncat într-un tren de noapte, unde mi-a fost dat să împart cușeta cu trei fete de 20 și ceva de ani super-simpatice și deștepte. La mai puțin de două ore după ce am plecat din București, locomotiva s-a stricat. Faptul că eram suspendate într-un tren oprit în mijlocul unui cîmp ne-a ajutat să ajungem la un nivel de intimitate la care altfel probabil că n-am fi ajuns. Intimitatea asta născută spontan și felul lor proaspăt de a privi lumea m-au făcut să le vorbesc despre Tovarășa învățătoare și Domnișoara BBBC și să le întreb cum văd ele spațiul în care se naște mîndria autentică și de ce cred că acest sentiment este atît de greu de accesat. Deși relația noastră se construise pe glume și eram deja rupte de oboseală, au preluat din zbor tema grea pe care o lansasem. „E simplu”, mi-a zis una dintre ele. „În continuare sîntem crescuți spunîndu-ni-se mereu să ne fie rușine. În continuare sîntem învățați să ne comparăm cu ceilalți.”
M-am întristat să aflu că nici generația lor n-a scăpat de apăsătorul „să-ți fie rușine”. Dar am sperat că poate împreună am putea găsi un antonim mai bun pentru mîndrie. Primul cuvînt care s-a pus pe masă a fost kindness, pe care apoi am încercat să-l traducem într-un fel cît mai funcțional social. Am căzut de acord că opusul mîndriei toxice ar trebui să fieblîndețea. Nici n-am ajuns bine la această concluzie, că trenul s-a urnit din loc. Am adormit toate legănate de tren și legate între noi de acest cuvînt, pe care o să-l scot din buzunar ori de cîte ori Tovarășa învățătoare și Domnișoara BBBC nu mă lasă să fiu eu.
Rucsandra Pop este scriitoare, antropolog și membră fondatoare a Fragile Society.