Lecţia democraţiei

29 octombrie 2009   Tema săptămînii

Fiind născut în 1966, sînt printre ultimii ne-decreţei. Dar fac parte din aceeaşi generaţie. Sînt un bucureştean format cu Beatles şi Rolling Stones, cu lecturile de la Institutul Francez şi cu traducerile de la Univers din anii ’70, un bucureştean obişnuit să vadă Rapidul în B şi să considere că o vacanţă la vulcanii noroioşi din Buzău e ceva de neegalat. O generaţie indiferentă la politică în deceniul opt, care nu ştia mare lucru despre lagărele comuniste, dar care în decembrie 1989 a simţit în mod natural dorinţa de libertate. Generaţia despre care vorbesc, care includea şi tineri de 14-15 ani în decembrie 1989, e cea care a dominat momentul revoluţionar, regăsindu-se apoi în Piaţa Universităţii. Decreţeii au animat şi redescoperirea partidelor istorice, şi ideea coalizării împotriva moştenitorilor comunismului. Sînt cei care au suferit de pe urma înfrîngerii Convenţiei în 1992. Îmi amintesc foarte bine că atunci prietenul Aurelian Crăiuţu, profesor la Indiana acum, pregătise şampanie pentru momentul anunţării rezultatelor: cînd am văzut ecranul televizorului, am înlemnit cu paharele pregătite de victorie! Din clipa aceea, nu am mai băut niciodată şampanie la evenimente politice... Aceeaşi generaţie a avut satisfacţia victoriei în 1996, cînd se producea ultima alternanţă din Est. Ce-i drept, mulţi plecaseră, dezamăgiţi de ceea ce se petrecea în ţară, dar optimişti în privinţa unui viitor "afară". Era vremea în care retorica unei catastrofe iminente domina imaginarul public. Singura mirare venea din faptul că respectiva catastrofă nu se mai producea. Generaţia decreţeilor a făcut foarte greu pasul în politică, preferînd să asume postura suporterului pătimaş. Motivaţia venea de la generaţia părinţilor, care fuseseră vreme îndelungată, mai toţi, membri PCR şi care spuneau că partidele reprezintă un rău absolut. Responsabilitatea dezangajării nu ar trebui trecută în dreptul altcuiva: i-am crezut pe părinţi şi vina, dacă e vină, ne aparţine. Eu însumi am preferat ani de-a rîndul poziţia definită ca non-partizană şi aşezată sub emblema societăţii civile, cu toate că valorile mele politice au fost clare de la bun început: şi anume anti-Iliescu, indiferent de forma organizaţională pe care fostul preşedinte a dat-o ambiţiilor sale (FSN, FDSN; PDSR sau PSD). Cînd am decis să mă angajez alături de preşedintele Constantinescu, mulţi prieteni s-au îndepărtat de mine, deşi aveam aceleaşi opţiuni politice. A fost foarte neplăcut. E greu să auzi din gura unui prieten ideea că te contaminezi şi că nu poţi rămîne curat dacă faci pasul în politică. Atunci cînd ei au văzut că se poate, eu am realizat că prieteniile puse la încercare sînt pline de substanţă. Între 2000 şi 2004, am fost în opoziţie, tot sub flamura societăţii civile. Acea epocă a fost cea mai penibilă. Îl apăram pe Ciuvică, arestat de poliţia pesedizată, nu pentru că îl detestam pe Năstase, ci pentru că doream un stat de drept. Sînt convins că dl Ciuvică nu e animat de aceleaşi idealuri politice, dar acest fapt e irelevant. Căutam cu înfrigurare o informaţie decentă şi o atitudine demnă. Din fericire, regimul Iliescu şi-a întrerupt cursul şi în 2004, aşa cum se întîmplase şi în 1996. În 2005, am făcut un pas suplimentar pe continentul politic. M-a invitat să-l fac un decreţel, Mihai Răzvan Ungureanu, în acea vreme ministru, care mi-a oferit şansa de a lucra la Externe. Amicii nu au mai fost aşa de şocaţi, unii pentru că vedeau în Externe o nişă non-partizană, iar alţii pentru că începuse să nu le mai fie atît de frică de politică. La Externe m-am ocupat de organizarea Sommet-ului Francofoniei, dirijînd în acest scop o echipă care a numărat în septembrie 2006 circa 17.000 de persoane. Palatul Parlamentului, locul unde s-au întîlnit şefii de stat şi de guvern, era admirat de toţi participanţii străini, de pe toate continentele. Simbol al puterii comuniste, clădirea a devenit atunci simbol al intrării noastre pe scena internaţională şi în primul rînd în Europa. În acele zile, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a venit la Bucureşti cu mesajul intrării noastre certe în UE la 1 ianuarie 2007. Lecţia re-simbolizării clădirii monstruoase de pe malul Dîmboviţei e emblematică pentru convertirea petrecută în ultimii ani. Ştiu că există radicali pentru care această convertire e lipsită de valoare. Eu cred în ea pentru că societatea de astăzi are o logică de funcţionare cu totul diferită de cea din decembrie 1989. Înainte de toate, pentru că azi lecţia democraţiei a fost asimilată. Am putut s-o constat în mod direct, lucrînd din 2007 în 2009 cu actualul preşedinte şi trecînd apoi eu însumi prin experienţa unor alegeri în urma cărora am devenit deputat european. Conflictul dintre Parlament şi preşedinte din ultimii ani nu stîrneşte entuziasmul cuiva, dar democraţia are nevoie de asemenea confruntări pentru a deveni stabilă. Criza o întăreşte. Cît priveşte procesul electoral, inclusiv cel la care am participat, el rezervă numeroase surprize. Partidele s-au maturizat. La un moment dat, erau 300, pentru ca acum, în cele două Camere, să nu mai fie decît patru. Ele au confiscat resursele şi abuzează deseori de această poziţie. Dar sînt convins că se vor schimba mult în anii ce vin. Contactul cu o altă lume, cea europeană, le modifică în mod inevitabil. Ştiu că un asemenea discurs e criticabil. Dar mai ştiu şi că democraţie fără partide nu se poate. Generaţia decreţeilor e parte a istoriei reinventării democraţiei. Numele generaţiei s-a pierdut în adîncurile memoriei comunismului şi e bine că Dilema veche îl readuce la suprafaţă ca o "temă". E semn bun: înseamnă că Revoluţia s-a încheiat!

Mai multe