„Le recomand părinţilor să-şi privească copiii ca pe o oglindă“ – interviu cu psihoterapeuta Iulia STOIAN

4 aprilie 2017   Tema săptămînii

Care sînt cele mai frecvente greșeli pe care le fac mamele în relația cu copiii?

Aș porni de la nevoile copiilor. Desigur că există niște greșeli frecvente, însă în fiecare caz în parte aceste greșeli au nuanțele lor, date de tipul de relație dintre mamă și copil, și de felul în care mama se raportează la propriile nevoi și la nevoile copilului. Cea mai simplistă categorisire a acestor greșeli ar fi, pe de-o parte, cele bazate pe o atitudine supraprotectivă și, pe de cealaltă parte, mame (și tați!) care vin prea puțin în întîmpinarea nevoilor copiilor.

În primul caz vorbim despre celebrul „cordon ombilical netăiat“. Mamele vin în întîmpinarea nevoilor copilului fără ca acesta să apuce măcar să și le descopere și să și le exprime. În acest caz vorbim despre copii care nu își dezvoltă armonios autonomia personală: copii care au deja 5-6 ani și nu mănîncă singuri, nu se îmbracă/dezbracă singuri, nu se spală singuri (nici măcar pe mîini). Pornind de aici sînt afectate și imaginea de sine, și stima de sine. Și, uite așa, în funcție de structura fiecărui copil, dar și de alți factori din mediu, avem fie copii foarte timizi și nesiguri pe ei, fie, la polul opus, copii „obraznici“ care așteaptă să fie „serviți“.

Pentru că au în vedere doar viitorul imediat și beneficiile imediate, părinții uită de efectele pe termen lung. Nu cumva protejînd copilul de efort și de experiențe neplăcute pregătim terenul pentru un adult nefericit? Sînt statistici care indică un procent din ce în ce mai mare de tineri cu vîrsta între 20-25 de ani care se simt deprimați fără a avea un motiv clar. Tinerii susțin că au avut o copilărie magică și că părinții le-au fost cei mai buni prieteni, că nu au trecut prin experiențe neplăcute. Și totuși, sînt nefericiți.

La polul opus avem mamele (și tații) care nu vin în întîmpinarea nevoilor copilului. În acest caz vorbim despre copii care nu primesc atenția părinților și compensează fiecare după cum poate: dezvoltă probleme de comportament, le sînt afectate, și lor, imaginea și stima de sine.
Cum le pot conștientiza?

Cred că cea mai simplă metodă de a conștientiza aceste greșeli implică ieșirea din rutină și automatisme. Acele cîteva secunde înainte de a spune sau a face ceva, în care să conștientizeze motivația din spatele comportamentului lor, dar și al propriului copil și efectele pe termen lung ale acestui tip de comportament. Le mai recomand părinților să se pună în locul copilului și să vadă situația din perspectiva lor. Sau să își privească copiii ca pe o oglindă. Fiecare „problemă“ a copilului poate fi o reflexie a unei probleme a unuia dintre părinți, a ambilor părinți, a relației dintre părinți sau a relației dintre părinți/părinte și copil. Trebuie doar să privească cu sinceritate imaginea de ansamblu și detaliile din imagine.

Știm că de la relația cu mama se pune baza întregii construcții emoționale a fiecăruia dintre noi. E o mare presiune în povestea asta pe umerii mamelor. Lor li se vor reproșa mai tîrziu nereușitele fiilor/fiicelor. Am auzit de atîtea ori: „din cauza maică-sii e așa“. Cît adevăr e în povestea asta?

Nu cred că putem pune doar pe umerii mamei responsabilitatea asta. Responsabilitatea se împarte între toți cei care sînt implicați în creșterea și educația copilului. În acest „toți“ îi includ pe tați, bunici, bone, cadre didactice. M-aș duce mai departe și aș îndrăzni să folosesc un termen general: societatea. Construcția emoțională a fiecăruia dintre noi este influențată și de „entitatea“ aceasta numită societate. Copiii învață, în mare parte, prin observație și imitație.

Cum se întîmplă în cazul mamelor de copii cu nevoi speciale?

În cazul lor cred că sînt valabile aceleași lucruri, doar că mult amplificate. Probabil ce este mult amplificat este sentimentul de vinovăție, care are uneori mai multe surse. Îmi este greu să vorbesc despre greșeli cînd mă gîndesc la mamele copiilor cu nevoi speciale. Poate pentru că întrebările pe care mi le pun frecvent aceste mame sînt: „Cu ce am greșit? Copilul meu este așa pentru că am greșit cu ceva? De ce nu progresează? Greșesc eu cu ceva?“

Aș prefera să vorbesc despre ce face mama unuia dintre copiii cu care lucrez. Pînă acum un an locuia într-un sat la cîteva zeci de kilometri de Buzău. Și-a convins soțul să o lase să închirieze o garsonieră în Buzău și să se mute acolo cu băiețelul ei. Pentru că este convinsă că cel mic trebuie să facă terapie și să meargă la grădiniță. Cheltuielile sînt foarte mari pentru ei și calculează fiecare leu. Dar copilul face progrese. M-am gîndit de multe ori cum reușește să facă progrese atît de mari. Desigur, fără terapie nu ar fi reușit. Dar este mai mult de atît. Mama lui îl acceptă și îl iubește.

Mama lui este sinceră. Mi-a mărturisit că are momente cînd simte că nu mai poate, momente cînd îl respinge pe cel mic, cînd ridică tonul la el, cînd îl îmbracă ea, deși știe că poate și singur, cînd îi dă o bomboană ca să se oprească din plîns, cînd nu mai respectă nici o regulă din cele stabilite la ședințele de terapie. Și aici ajung la greșelile mamelor (și taților). De fapt, este o singură greșeală: să nu reușească să vadă și să recunoască atunci cînd greșesc.

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe