Lasă-mi toamna

Dacă filmul ar fi un anotimp, foarte probabil că ar fi toamna, acel „anotimp de visare“. Ca artă a clipei și templu al timpului scurs, filmul rimează perfect cu nostalgia, dar și cu visul.

Melancolia apăsătoare este rama care îmbracă cel mai fidel dorurile în Oglinda. Este o lume arhetipală, dar iradiantă a sufletului slav, „acea toamnă plînsă ca o văduvă subțire“ din versurile Annei Ahmatova. Leitmotivul capodoperei lui Tarkovski, oglinda este o tînjire după acea vîrstă a inocenței de dinaintea venirii toamnei, anotimpul cînd totul devine grav și definitiv în lungile zile ploioase, în care culoarea poate deveni oricînd alb-negru și invers. De la fericirea simplă la poezia oricărei vieți, de la trecerea implacabilă a timpului la încîntarea de a fi viu.

Tot o perspectivă slavă oferă filmul Privește cerul (2021) de Alexandre Koberidze. În Georgia, tărîmul straniu ale cărui mituri l-au sedus pe Serghei Paradjanov, timpul are foarte multă răbdare. Chiar și lumina curge altfel, iar valurile rîului par nemișcate. Frunzele au răgaz să filtreze razele de soare și stropii de ploaie, oamenii au timp să zăbovească pe o bancă și să privească pe îndelete cerul. Fundalul, orașul Kutaisi, este un amestec de monumente medievale și statui albe care par vii, cu alei cu copaci bătrîni și rare sclipiri de capitalism sălbatic. Nu mai avem ierni, observă unul dintre personaje. Toamna este anotimpul întîlnirilor presimțite dintotdeauna, iar vîntul, apa și copacii sînt complicii îndrăgostiților, deși uneori ei nu se recunosc, ca în basme. 

Valențe diferite despre dragoste vin din Jocul, filmul din 1968 al regizorului polonez Jerzy Kawalerowicz, unde toamna este fundalul letargic al unei iubiri muribunde. Inerția unei iubiri pe cale de a se stinge între doi soți de vîrstă mijlocie, fără copii, pendulează între voluptate și vină, între nostalgia fostei iubiri perfecte și teama de un viitor cu parteneri imperfecți. Ruinele unei iubiri pot lua, în viziunea Malgorzatei (Lucyna Winnika), forma unor vînători fantomatici care hăituiesc o pradă predată de mult. „Crezi că nu trăiesc în aceeași lume ca tine? Ce știi despre frica mea?“, își întreabă inutil soția bărbatul (Gustav Holoubek) copleșit de iminența despărțirii.

Un fin artizan al ciclurilor cosmice, Nuri Bilge Ceylan și-a creat o semnătură stilistică din a recrea pe ecran fiecare anotimp al sufletului. Dacă în cehovianul Winter Sleep (2014), regretele și deziluziile personajelor se confundă cu melancolia depărtărilor ninse din Anatolia, mai recentul Sub umbra părului sălbatic (2018) vorbește despre un alt tip de nostalgie, pentru ceea ce ar fi putut fi și a fost ratat. Dintr-un capriciu al sorții sau din nesincronizarea cu adevăratele dorințe, cele ale subconștientului. Într-o toamnă îmbrăcată într-o dulce melancolie, tînărul Sinan, care aspiră să devină scriitor profesionist, revine în satul natal. În secvențele reîntîlnirii cu o fată de care a fost îndrăgostit, acum pe cale de a se căsători, camera urmează fluid jocul unei seducții care nu se va mai împlini. Chiar și conturul îmbrăcării unei frunze în raza de lumină degajă senzualitate. Vîntul care leagănă părul lung al fetei, printre ale cărui umbre o privește Sinan, poartă cu el departe și fericirea care nu va mai fi.

O tonalitate mai gravă există în filmul lui Ceylan din 2011 A fost odată în Anatolia, voiajul metafizic al unui grup de bărbați în căutarea autorului unei crime în dezolanta stepă anatoliană. Timpul pare încremenit în nesfîrșitul peisaj și în liniștea absolută de toamnă tîrzie. Vîntul spulberă frunzele moarte și odată cu ele transmite mesaje tainice. Bărbații zgribuliți povestesc istorii triste în satele vetuste unde și tinerii par destinați unei ofiliri premature. Aici, la capătul lumii, spațiul și timpul se contopesc, dar și viața și moartea. Poate fi acel spațiu din Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, unde nu poți muri dacă nu ai fost mai întîi viu, dar nu poți fi viu pînă nu ai învățat mai întîi a muri.   

Și în A treia parte a nopții (1971), debutul spectaculos al lui Andrzej Zulawski, granițele dintre lumi sînt extrem de fluide, ca în vis. Pe fundalul unui sfîrșit de toamnă gri antracit, cu siluete de copaci arși și iarbă pîrlită printre coline, asasinarea soției și copilului tînărului Michal de către naziști este una din ipostazele venirii pe pămînt a profețiilor celor șapte îngeri ai Apocalipsei, cînd „o treime a mării a devenit sînge. O treime a luminii soarelui și lunii s-a întunecat“. Pornind de la acest preludiu, filmul se dezvoltă lent și intens, într-o construcție extrem de stilizată, în care întreaga lume se descompune, iar singura posibilitate de mîntuire rămîne iubirea, deși și ea e nesigură. „Ce e mai important, lucrurile pe care oamenii le sacrifică sau ce pot salva între ele?“, întreabă un personaj.

În Sonata de toamnă (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate. În casa de pe malul mării, faimoasa pianistă Charlotte (Ingrid Bergman) ascultă Preludiul nr. 2 de Chopin interpretat de Eva (Liv Ullmann). Emoția legăturii mamă-fiică a dispărut pentru totdeauna, căci mama indiferentă și perfecționistă nu rezonează la tumultul de sentimente de dincolo de interpretarea destul de mediocră a Evei.

În același ciclu tematic din deceniul 7 al operei lui Bergman, Strigăte și șoapte vorbește în cheie minoră despre pierdere și iminența morții. Agnes (Harriet Andersson), aflată pe patul de moarte, își amintește o perfectă zi de toamnă în grădină, cînd încă nu avea dureri. „Asta e fericirea, nu îmi pot dori nimic mai mult. Mă simt profund recunoscătoare vieții mele, care îmi dă atît de mult”, notează Agnes în jurnal. Fericirea poate coincide uneori cu clipa de fericire încremenită în amintire.

Andreea Vlad este critic de film și jurnalistă.