Lars

"Cum învaţă un important cetăţean pămîntesc să găsească lungile distanţe dacă n-a mai fost niciodată în vreun loc pe care şi l-a dorit" (Birger Sellin, autist*) Îl aud în sufragerie bocănind şi scoţînd mici ţipete de bucurie. Filmul cu Scooby Doo e în plină desfăşurare, spre marea desfătare a lui Lars. Şi a mea, de altfel. La fiecare amănunt al filmului care-l incită, vine fuga la mine, mă împunge cu degetul în umăr şi-mi spune "te-bec". Asta încă mă mai dă gata de fiecare dată. Lars e frumos, înalt, cu ochii căprui şi blînzi. Şi e autist. E aşa de cînd s-a născut. De ce? De ce el? De ce eu? Nu ştiu. O vreme mi-am tot pus aceste întrebări. Le-am strigat în tăcere către Dumnezeu şi cu mînie către cei din jurul meu. Şi le-am şoptit plîngînd noaptea, în timp ce Lars dormea. Răspunsul n-a venit nici pînă azi. A venit însă acceptarea. Şi, odată cu ea, voinţa de a merge mai departe. Multă lume mi-a spus că mă admiră cum lupt. Nu-i aşa. Lupta nu este a mea, este a lui Lars. Pentru el eu sînt ceea ce este busola pentru explorator sau termosul cu apă pentru călător. Sînt punctul lui de orientare şi de sprijin. Lupta însă o duce, toată, el. Am intrat atunci în lunga cursă a terapiilor. Pe vremea aceea eram în Germania şi am încercat să-i oferim cît mai mult posibil. Ergoterapie, terapie prin echitaţie, fizioterapie, terapie muzicală. O parte le-am continuat apoi în Rom