Lanseta

Îmi amintesc o vîrstă la care mă ataşam cumplit de obiecte: jucării, haine, caiete şi rechizite de şcoală, cadouri primite, suveniruri din călătorii, bilete de intare în diverse locuri, desene, tentative de jurnale, reviste etc. Mi-era greu să mă despart de ele, aşa că umpleau dulapurile şi sertarele, transformîndu-le în depozite de amintiri. Îmi amintesc mutarea dintr-o casă, felul în care mi-am luat rămas bun, cu lacrimi în ochi, de la fiecare piesă de mobilier în parte, de la tot ce trebuia să rămînă acolo. Cînd am învăţat, destul de tîrziu şi de greu, să mă despart de lucruri, am aruncat aproape tot ce adunasem. Iar de atunci, chiar dacă am, în continuare, obiecte preferate, chiar dacă primesc cadouri sau aduc amintiri din călătorii – periodic, toate astea sînt triate şi o parte ajung la gunoi. Nimic nu mai e de neînlocuit – casa nu se mai umple de amintiri şi e mai uşor de făcut curăţenie.

Şi totuşi, printre undiţele din debara e şi o lansetă veche, cu vîrful rupt.

Îmi amintesc ziua în care şi-a cumpărat-o Claponul – eram adunaţi în parc, pe bancă, şi el a adus-o să ne-o arate, dar, cum nu era nici unul pasionat de pescuit, n-am fost foarte impresionaţi. Ne uluiau, în schimb, peştii cu care se întorcea cîteodată acasă – cleni cît braţul, cu aripioare portocalii, ştiuci cu gura lată şi pete aurii. Somnul enorm, pe care l-a prins sub baraj, nu l-am văzut decît în poza apărută într-o revistă pentru pescari.

Nu-mi amintesc ce anume m-a făcut să-mi doresc să încerc şi eu, dar, la un moment dat, l-am rugat să mă ia cu el. Mi-a spus că pot merge, cu condiţia să nu-l bat la cap – n-avea chef să piardă timp explicîndu-mi ce şi cum să fac. Puteam, însă, să mă uit la el şi să încerc să-l imit. Am primit împrumut o lansetă mai veche şi grea şi, în următoarele săptămîni, am încercat să fur cît mai mult de la profesorul meu – răcnetele pe care le scotea cînd eram prea aproape şi riscam să-i agăţ firul sau hohotele cu care-mi acompania rateurile erau singurele indicaţii venite din partea lui. Încet-încet însă, am învăţat să lansez tot mai precis, să trag nălucile prin apă cu viteza potrivită şi, cînd se agăţau la fund, să le recuperez fără să rup firul. Surprinzător, Claponul a început să-mi vorbească mai mult.

La începutul sezonului următor, a venit cu mine la magazin cînd mi-am cumpărat prima lansetă şi o mulinetă potrivită. Apoi, cîteva luni, am mers împreună pe Mureş, zi de zi. Am început să recunosc singur locurile de clean şi cele de ştiucă, repezişurile cu avaţi şi gropile cu somni. A fost o vară caniculară, cu temperaturi care urcau pînă la 40 de grade – ne scufundam mereu în apă şi hainele se uscau pe noi în cîteva minute, iar seara ne întorceam acasă cu ochii injectaţi. Deşi nu prindeam prea mulţi peşti, în fiecare dimineaţă îmi doream să o iau de la capăt.

Claponul n-a mai apucat vara următoare, a murit într-un accident de maşină – acele zile sînt ca o buclă întunecată, pe care rareori o vizitez. La înmormîntare, singurul lucru care m-a liniştit a fost că de acolo de sus, de pe deal, se vedea în vale panglica sclipitoare a Mureşului. După cîteva zile, fratele lui, prietenul meu cel mai bun, mi-a dat lanseta Claponului, rugîndu-mă să o păstrez.

Mai bine de zece ani am pescuit numai cu ea. Deşi tehnologia a evoluat enorm în timpul ăsta, n-am simţit nevoia să o schimb – era o lansetă foarte bună, rapidă, şi mă obişnuisem cu ea. Am purtat-o cu mine în multe locuri şi a prins tot ce se putea, mai puţin vreun somn. În zilele lungi petrecute în singurătate, pe malul unor ape, mi-a amintit de multe ori de Clapon – am mai povestit cu el în gînd, i-am arătat modele noi de năluci, m-am lăudat cu peşti, i-am cerut sfatul. Ştiam că vorbesc singur, dar nu m-a deranjat. Pînă la urmă, lanseta a cedat, la o partidă de toamnă tîrzie – vîrful s-a rupt exact deasupra penultimului inel şi s-a dus în apă, nu l-am mai găsit. Aş fi putut să o folosesc în continuare aşa, mai scurtă, dar îşi pierduse toată sensiblitatea. M-am gîndit să o pun pe perete, ca pe un trofeu, dar nu arăta grozav, aşa că, pînă la urmă, a ajuns în debara, după uşă. Am mai luat-o cu mine o singură dată, într-un loc cu somni, şi am avut noroc – n-am egalat recordul Claponului, dar lanseta lui a simţit încă o dată tensiunea şi loviturile unei lupte pe cinste.

Mihai Mateiu este scriitor. A publicat volumul Oameni, Editura Casa de Pariuri Literare, 2011.