Lămpaşe şi studenţi - sau despre dubla natură a luminii

17 iunie 2015   Tema săptămînii

După 25 de ani de la mineriada din 1990, te-ai aştepta ca amintirile să se estompeze, să uiţi mare parte din filmul evenimentelor, să uiţi impresiile, durerile, mirosurile, replicile, gesturile, efectele… Rugată să scriu despre această experienţă, toate au revenit, treptat, ca un film de groază, în care, din păcate, am fost actor, nu doar spectator. Eram studentă la Litere şi membră a Ligii Studenţilor. Un fragment dintr-o posibilă serie de memorii referitoare la acele momente sună aşa: 

13 iunie 1990 a fost o zi în care am asistat, de pe margine, la cea mai diabolică înscenare a unui aşa-zis atac al forţelor legionare, ca reacţie la arestarea greviştilor foamei. Cei care se informau de la televizor aflaseră că legionarii ar fi dat foc autobuzelor din zona Pieţei Universităţii. Imaginile cu luptele de stradă au fost filmate profesionist şi transmise la unica televiziune existentă, generînd – a cîta oară? – revolta mocnită a celor din ţară. Pe toată durata mitingului din Piaţa Universităţii, cei care aveau altă viziune despre cum trebuie să se desfăşoare viaţa politică în România erau manipulaţi prin singurul post de televiziune şi prin „o anumită parte a presei“. Artizanii acestei manipulări au oprit emisiunile Televiziunii, astfel încît să pară că golanii au asediat Televiziunea. Apoi au folosit – ca pe o armă – forţa, organizarea şi mentalitatea minerilor, le-au pus mijloace de transport la dispoziţie, le-au facilitat accesul spre Bucureşti şi i-au şi cazat la Romexpo. Totul cu zîmbetul pe buze şi cu discursuri motivaţionale. Mobilizatoare. Bani, mercenari, interese. Un preşedinte în funcţie, un altul în aşteptare. Între timp, noi, cei din Liga Studenţilor, încercam să preîntîmpinăm orice posibil incident care s-ar fi putut produce din cauza autobuzelor incendiate în imediata vecinătate a facultăţii. 

14 iunie a venit foarte devreme în dimineaţa aceea. Ne-a găsit în Clubul de la Litere, unde cîţiva dintre noi se odihneau după noaptea cea lungă. Noaptea cuţitelor înfipte pe la spate sau, mai degrabă, noaptea împuşcaţilor în cap. Mulţi. Ţin minte că am vizionat o casetă filmată noaptea de unul dintre colegii noştri. Un strigăt puternic a spart liniştea din club în zorii zilei. „Au spart la Geografie. Vin minerii! Ascundeţi-vă!“ Chiar dacă am fi vrut să o facem, nu am fi avut timp. Clubul ar fi putut fi un fel de ascunzătoare, avînd în vedere că se ajunge greu la el, la subsol, pe scara în spirală, care se ascunde în spatele liftului de la Bibliotecă. Nici chiar studenţii nu nimereau din prima acolo. Dar minerii au ajuns brusc, pînă să apucăm noi să ne dezmeticim. Ţin minte cum am stins totuşi luminile şi am tăcut.

„Să-ţi vezi moartea cu ochii…“ 

Ce lumină s-a făcut dintr-odată… Eu legam lumina de soare, de mare, de lună, de „lumină lină, lini lumini…“, eventual de un candelabru sau o veioză. Atunci s-a făcut lumină din lămpaşe de mineri. Lămpaşe agitate, gălăgioase, mirosind a ceva puternic şi înţepător, miros care a devenit, în secunda următoare, coşmarul meu. Înjurături (pe care nu le reproduc – memoria mea nu le-a reţinut, deşi ştiu că aşa ne vedeau ei, iar părerea aceasta era condimentată cu cele mai grele înjurături pe care le auzisem vreodată), strigăte de război, satisfacţia că „au prins duşmanii“, instrumentele muzicale din club făcute zob, călcate în picioare… Şi loviturile. Ca ploaia, ca grindina, care mai de care mai ţintită, mai puternică, cu bastonul de cauciuc, cu cuţitul, cu toporul, cu piciorul.  În cap, în spate, în piept, în burtă, în picioare. Efectul lor asupra noastră m-a făcut să înţeleg că trupul uman are resurse de regenerare infinite. Sufletul pare mai fragil. Şi totuşi, de unde atîta ură? De unde atîta violenţă faţă de nişte tineri, care puteau fi prieteni, vecini, rude, colegi? Îmi aduc aminte feţele schimonosite de agresivitate ale minerilor, dar şi cîteva feţe tinere, cu un aer mai binevoitor, flancate de nişte braţe care încercau să atenueze ploaia de lovituri care se revărsa spre noi. Să-ţi vezi moartea cu ochii. Vorbe care la un moment dat trec din abstract în concret. Puzderie de lămpaşe, luminiţe din care pornea impactul loviturilor. Ne dirijau prin lovituri spre ieşire, înaintam fără să vedem în faţa noastră, ochii prindeau doar ce se apropia de noi – stînga, dreapta, deasupra capului, burtă, picior, rugăminţi şi gîndul la non-violenţa pe care o clamaserăm atîta timp în piaţă… şi la Dumnezeu. 

„Noi, îngrămădiţi în dubă“ 

Cînd am ajuns la baza scării în spirală am văzut sîngele. Şi cu fiecare pas urcat pe o spirală absurdă, vedeam sînge. Al meu, poate, al colegilor, cu siguranţă. Aveam să aflu că în afară de rănile atît de vizibile cu care ne potcoviserăm, vreo doi dintre noi aveau leziuni interne grave. Şi am ajuns în capul scărilor care dădeau spre holul cel mare de la Litere. Alt coşmar. Facultatea de Litere era invadată de lămpaşe, de uniforme, de bastoane şi de mirosuri… de violenţă. Culoar de bastoane prin care trecem noi, aplecaţi, strîmbi, ferindu-ne cu minime puteri. Altă imagine

cărţile noastre dragi din bibliotecă împrăştiate peste tot, pline de fecale şi de urină. De ce? De unde atîta lipsă de civilizaţie? Oamenii ăştia nu au nici o vină că au fost aduşi în stare de primitivism. Dacă ei nu ştiu ce sînt, noi ne-am imaginat vreo două luni că mesajul nostru va ajunge la oameni nealterat, că mica presă va ajunge şi în zonele greu accesibile şi că, pînă la urmă, vor înţelege toţi că noi milităm pentru binele comun. Au urmat alte imagini de coşmar. Noi, îngrămădiţi în dubă, privindu-ne rănile în tăcere. Ei au plantat flori. Conferinţa de presă a studenţilor. Imaginea vie şi dureroasă a rănilor. Apoi Marşul studenţilor din iulie. Marşul alb al purităţii noastre pe care am păstrat-o în suflet. 

Prăpastia dintre mineri şi studenţi se căsca uriaşă, mai mare decît holul cel mare de la Litere şi nu era decît o schiţă cu tuşe groase a prăpastiei uriaşe dintre multe alte categorii sociale, efect dur al anilor de politică şi de teroare. Violenţa minerilor

non-violenţa studenţilor a fost o lecţie pe care am învăţat-o la vremea aceea, mai bine decît am simţit asta în anii comunismului. 

Luminiţa Matei Gheorghiu predă limba română şi limba latină la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti. În 1990 era studentă la Facultatea de Litere. A fost bătută de mineri pe 14 iunie, în clădirea Universităţii.  

Mai multe