La vremuri noi… Despre începuturi și sfîrșituri în politică

În gîndirea politică, ideea delimitării unui început (respectiv sfîrșit) este una dintre cele mai delicate. În primul rînd pentru că o paradigmă politică nu se încheie duminică seară pentru a lăsa loc alteia luni dimineață, iar modificările conceptuale nu au sens unic: conținutul lor se modifică, reia teme în contexte diferite, se raportează distinct la realități intelectuale ori sociologice diferite.

Istoria politică funcționează uneori cu frontiere mai palpabile. De aceea pacea de la Westphalia marchează evenimențial începutul istoriei statale moderne, în vreme ce în teoria politică se discută despre începuturile modernității politice încă din secolul al XVI-lea (sau chiar mai devreme).

Pe de altă parte, sfîrșitul unui regim politic este și el ușor de marcat în timp: o revoluție, o nouă Constituție sînt puncte de reper unanim acceptate pentru a marca începutul unei epoci ori sfîrșitul celeilalte. Cu toate acestea, analiza gîndirii politice, a discursului, a evoluției instituționale sau a elitelor politice în cadrul unui nou regim, fie el în Franța după 1789, în Europa democratică postbelică, în România după 1989, indică dificultăți în trasarea unei linii de demarcație atît de tranșante.

Identificarea unui început ori a unui sfîrșit devine, în acest context, o miză politică importantă în sine. Este un demers strîns legat de modalitățile de asumare a trecutului și de proiectare ori, uneori, de confiscare a prezentului.

Fabricarea și manipularea discursului istoric fac și ele parte din această unitate de control a unei puteri politice anume. Pentru că identificarea unor începuturi implică, mai întotdeauna, recuperarea și/sau fabricarea unor agenți și actori responsabili la nivelul elitelor politice. Așa apar, de pildă, revoluționarii de profesie după fiecare eveniment de acest fel. Decembrie 1989 și mai cu seamă întreaga rețea de fabricare a „eroilor“ post-factum este un fenomen tipic, din abundență reprezentat în spațiul românesc al ultimilor 29 de ani. Fabricarea eroilor (cu diplome sau fără), falsificarea biografiilor, schimbarea radicală de opțiuni sau pur și simplu de tabără sînt, toate, procese tipice ale începuturilor noilor regimuri, mai cu seamă cînd acestea își au originea în schimbări brutale. Liderii se convertesc peste noapte, iar o bună parte a elitelor se supun noilor constrîngeri nu atît din convingere, cît din instinct de supraviețuire.

Un bun exemplu îl constituie relația republicii postdecembriste cu regalitatea. Pe vremea lui Ion Iliescu, cel căruia apoi i s-a oferit pe tavă posibilitatea de a poza în fostul șef de stat nobil și generos care-l privea pe regele Mihai ca pe egalul său, noua republică postceaușistă s-a constituit pe o bază de legitimitate antimonarhistă, deși monarhia ca instituție fusese abolită, nu i așa, în 1947. Cu toate acestea, discursul fondator și polemic al noii republici postrevoluționare nu a simțit nevoia să se distanțeze de regimul comunist, într-un discurs care, la nivel simbolic, izbutea, paradoxal, prin efecte colaterale, să delegitimeze jumătatea de secol de istorie așa-zis republicană a României.

Astfel, renașterea republicană de după 1989 s-a făcut, parțial, tot pe cenușa unei instituții deja strivite de tancurile sovietice din 1947, concomitent cu eforturi de legitimare de tip plebiscitar, cum au fost alegerile din 20 mai 1990. Avem de a face cu un etos de tip revoluționar la care Ion Iliescu a apelat utilizînd, la scară mai mică, dar cu mare eficacitate, principiile „sănătoase“ ale liderilor bolșevici care prevedeau necesitatea, pentru succesul cauzei, a eliminării fizice a adversarilor.

Pentru cine e interesat să configureze dramele, neîmplinirile și frustrările României de după 1989, momentul falsului sfîrșit/început de regim patronat de agentul indubitabil al unei vicioase continuități cu regimul comunist (Ion Iliescu) ar trebui să fie în mod obligatoriu punctul de pornire. După modelul lui, nenumărate figuri au contribuit neîntrerupt, conștient și rapace, la construcția edificiului șubred, corupt și găunos al deja fostei democrației românești postdecembriste. Începuturile noului regim politic de după 1989 au fost controlate și dictate de unul dintre stîlpii comunismului de tip stalinist, apoi ceaușist, în România. România de după 1989 s-a fondat, sistematic, pe ceea ce Ion Iliescu și ajutoarele sale învățaseră la școala de partid: construcția vicioasă a unui nou partid-stat, Frontul Salvării Naționale, corupția oficializată la adăpostul structurilor de partid și de stat, ura stimulată și încurajată împotriva pluralismului de orice fel, care de altfel a găsit un teren mai fertil decît se putea crede, și lupta de clasă, purtată în sensul cel mai propriu în diverse momente. Republica Socialistă România se regăsește și astăzi în cotidianul nostru public și politic, cu tot fundamentalismul, protocronismul, înapoierea, agresivitatea, cruzimea și spiritul gregar, respectînd, se pare, un singur principiu: nimic nu dispare, totul se transformă. 

Raluca Alexandrescu este conferențiar univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.