La strîmtoare

Cuvîntul „frică“ are o etimologie surprinzător de poetică. Provine din elenul phriké (fior, frison), care descrie suprafața încrețită de vînt a mării sau „pielea de găină“ provocată de frig sau de teamă. Angoasa, definită ca teamă difuză față de ceva necunoscut, nedeterminat, vine din latineștile angustus (îngust, strîmt) și angor (a gîtui, a strangula). Angoasa, ca „strîmtorare“, și angina – sindromul de strangulare și asfixie specific afecțiunilor coronariene – sînt înrudite. Frica e epidermică, iar angoasa – „cardiologică“.

Fricile – phóbos, în greacă – apar deja în textul biblic: „Groază și frică de voi să aibă toate fiarele pămîntului“ (Facerea IX, 2) – e vorba de o anulare, de o răsturnare în favoarea omului a fricii ancestrale de animale (zoofobie). „La asfințitul soarelui, a căzut peste Avram somn greu și iată l-a cuprins întuneric și frică mare“ (Facerea, XV, 2) – un caz de scotofobie (teamă de întuneric). Frica de mare și de furtuni (talazofobia și astrafobia): „Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puțin credincioșilor? S-a sculat atunci, a certat vînturile și marea și s-a făcut liniște deplină“ (Matei VIII, 26). Frica de stafii (fantasmofobia): „Văzîndu-L umblînd pe mare, ucenicii s-au înspăimîntat, zicînd că e nălucă și de frică au strigat“ (Matei XIV, 26).

Biserica a substituit fricile ancestrale (de întuneric, de boală, de fiare, de moarte fizică, în ultimă instanță) cu frica teologică (de infern și de păcat) (Jean Delumeau); iar modernitatea europeană a „învins“ angoasa vastă și difuză, fragmentînd-o în frici precise, particulare, de ceva sau de cineva.

S-a născut astfel un vast bestiar de fobii. Ne putem chiar imagina o posibilă aplicație la lumea de azi: după decenii de economie planificată, România e bolnavă de teleofobie – teama de un țel, de planificare. Mulți dintre aleşii ţării suferă de fiscafobie sau de taxofobie (aversiunea față de taxe și impozite), refuză justiția (dikefobie) și se tem de răspundere (hipengiofobie). Credinciosul român riscă să devină hierofob și ecleziofob (să nu mai suporte preoții și bisericile). Pacientul român e terifiat de spitale (nosocomofobie). Copiii se tem mai mult de lipsa telefonului mobil (nomofobie), de curent (anemofobie), de frig (criofobie) și de răceli (psicrofobie), decît de pădurile întunecate (nictohilofobie), de cimitire (coimetrofobie) și de vrăjitoare (vicafobie), ca odinioară ş.a.m.d.

Stranietatea cîtorva fobii sau chiar simpla existență a fenomenului fricii ne amintește că omul e o ființă, dacă nu căzută, cel puțin sucită: există teama de femeile frumoase (caliginofobie), de buna dispoziție (cherofobie), de libertate (elefterofobie), de veștile bune (eufobie) și chiar de iubire (filofobie).

Iar dacă aveți impresia că în argument s-au perindat prea multe definiții greco-latine, e posibil să suferiți de helenologofobie – aversiunea față de termenii eleni. (Matei Pleșu)