La școală pe divan

Alice m-a fascinat de cînd eram mică. Am întîlnit-o prima dată la mine în cameră. Eu pe pat, ea pe vinil. Ea dorindu-și o carte cu imagini, eu o poveste înainte de culcare. Ea, o fetiță curioasă care își chestionează existența și autenticitatea în timpul unui șir lung de schimbări, eu neștiind ce mă așteaptă. Toposul Țării Minunilor, total diferit de cel al poveștilor cu care eram obișnuită, a avut întotdeauna acel je ne sais quoi care m-a fascinat pînă în ziua de azi. Cu timpul mi-am dat seama că și țara mea e o țară a minunilor mereu în schimbare. Ce nu mi-a trecut prin cap, pînă la pandemie, e că schimbările pot ieși din anonimat și că, la un loc, coagulate, devin ele însele un personaj cu nume și voce proprie. Schimbarea e polivalentă. Scrie și narează făcînd din noi actanții propriului ei scenariu. Ba mai mult, e autonomă. Are ritmul și paradigma ei, iar semantica i se coalizează doar cu cea a adaptării, care este evoluționistă per se.

Cînd am intrat în învățămînt încă visam să fac cronică de carte. În schimb, providența mi-a dejucat planurile. Ieșită de pe băncile facultății, cu o practică pedagogică precară, am învățat abc-ul predării din mers. Să fii profesor de limbi străine într-un sistem a cărui resuscitare se face prin actul didactic de la fiecare oră, și nu prin directive și birocrație, înseamnă să ai o moiră norocoasă. Multe ar fi tarele sistemului educațional, dar cred că, pentru cei care au ales să continue să fie profesori sau învățători, emfaza pică pe ceea ce nu e prevăzut în nici un curriculum, în nici un plan salarial, ci pe poveștile din spatele fiecărei lecții și pe bucuria de a dărui. Dacă nu ar fi fost pandemia, aș fi adăugat și viața la panoplia de motive care îmi reamintesc zilnic de ce merg la școală. Radiografia unei zile normale de școală era un colaj de materiale pe care nu știai cum să le stivuiești mai bine pentru a nu le pierde pe drum, răspunsuri și priviri de toate felurile, ședințe, consilieri, rîsete, certuri și împăcări. Între ele aveai cîte o pauză de zece minute în care îți recompuneai mina și găseai putere să te revigorezi pentru a trece de la eseul de opinie la cupletul What is this? This is a al claselor primare. Ne doream să facem orele și mai interactive. Aveam nevoie de tehnologie și aparatură. Le avem. Organigrama sălilor de clasă s-a schimbat complet, un lucru lăudabil care poate nu trebuia să aștepte atît de mult pentru a fi realizabil. Schimbarea s-a produs. E ca și cum am fi cerut și ni s-a dat. Dar celelalte? Pulsul? Visceralitatea reacției ce o simți doar fiind în aceeași încăpere, respirînd același aer? Și acum mă întreb dacă nu cumva s-a făcut un troc între tehnologie și emoție. Învățămîntul online are de toate, dar e ca o sinestezie fără gust și fără miros; e ca o spumă a zilelor fără Vian. Ne-am organizat în kibbutzuri și am împărțit parcă cu mai multă bucurie decît înainte. Materiale, cursuri de pregătire pentru profesori, ședințe, frustrări, ordine de ministru, rapoarte. Și, normal, dosare.

Înainte de pandemie credeam că nu putem mai mult. Lockdown-ul mi-a demonstrat contrariul. În contiunare sîntem deschiși și primitori. Sufrageria noastră este și a lor. Și viceversa. Accentul s-a mutat de pe exterior pe interior de parcă ai fi într-un roman modernist. Elevii de clasa întîi fac treasure hunt în propria casă pentru a găsi un ciorap roșu nu doar pentru că ai de predat vocabular, ci și pentru că îți place să visezi și să anticipezi momentul clasei a douăsprezecea în care vei vorbi cu unii dintre ei despre celălalt ciorap, maro, al doamnei Ramsay. Sînt energici și vor să se joace, să alerge. Dar cel mai mult caută un partener cu care să vorbească. Liceenilor le lipsește țigara socială și sărutul furat pe trepte, în drum spre ore. Îți spun că nu mai au nici o motivație, dar că apreciază și că văd efortul pe care îl faci. Răbufnesc, iar tu accepti. Altfel decît o făceai înainte.

În faza de incubație, pandemia a funcționat sub sloganul divide et impera. Echipa media-părinți juca împotriva profesorilor. Meci de liga întîi. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat din nou. Am observat cum părinții au mai mare încredere în noi. Unii chiar verbalizează respectul pe care ni-l poartă. Am văzut că ne putem întîlni fără să ne războim, că lucrurile nu sînt nici albe, nici negre, ci că ele sînt și atît. Ce a prevalat a fost conștientizarea efortului pe care toți îl facem. Ne-am acceptat cu eleganță, asta și pentru că s-a instaurat un fel de familiaritate între noi. Familia extinsă, parte integrantă deja a actului didactic, aduce culoare orelor. Ne salutăm din ochi în timp ce ne oferim spațiul cu generozitate pe muzica mixerelor și capacelor din bucătărie. Simțim pericolul ataraxiei și, în fiecare etapă a lecției, ne gîndim ce să mai facem ca să le dăm un zvîc elevilor, să simulăm măcar vitalitatea orelor face-to-face. Ne arătăm pisicile. Le lăsăm să își manifeste curiozitatea, pășind cu grație pe taste în dorința lor de a transcende ecranul. Ne este greu, și unora, și altora. Indiferent de vîrstă sau materie.

După ore, ne întoarcem în același spațiu fizic a cărui arhitectură deja o citim cu ochii închiși. Am obosit. Ne ascultăm tăcerea, ne înțelegem și, brusc, sîntem mai buni cu noi. Mîine o luăm de la capăt.

Ioana Hanchevici este profesoară de engleză la Colegiul Național „Gheorghe Șincai”, Cluj-Napoca.

Foto: flickr