La pas, printr-un cartier mărginaş al Bucureştiului

6 februarie 2013   Tema săptămînii

O adevărată provocare să găsesc mahalaua de azi! Dacă ar fi fost să mă iau după organizarea veche a Capitalei, cînd toate cartierele se chemau, de fapt, mahalale – chiar şi cele din buricul Bucureştiului –, aş fi făcut o mică nedreptate, am zis eu! Pe de altă parte, dacă aş fi ţinut seama de faptul că mahalaua este locul acela unde se trăieşte în condiţii precare – fără apă, fără canalizare, drumuri desfundate ş.a.m.d. –, aş fi avut surpriza să găsesc astfel de locuri chiar în buricul Bucureştiului! Vă dau doar un exemplu: la colţul străzii Popa Tatu, înspre Piaţa Matache, pe un gang, într-o clădire aflată în ruină, trăiesc cîteva familii numeroase de ţigani, exact în condiţiile descrise mai sus.

Am ales însă să pornesc de la definiţia clasică, care spune că mahalaua este – simplu – un cartier mărginaş al unui oraş. Aşa că am luat-o la pas, spre una dintre ieşirile Bucureştiului.

● Mahalaua industrială.
Postindustrială (sau...
De la Malaxa la Doctor Fursec)

E locul unde întorc tramvaiele şi pe unde trece trenul spre Olteniţa. I se spune Cartierul 23 August. Deşi nu mai sînt nici uzinele de la care-i vine numele şi nici ziua de 23 august nu mai are aceeaşi rezonanţă!

Pornesc pe jos, din dreptul fostelor uzine, devenite acum parc industrial. Am în dreapta parcul, iar în stînga – calea ferată. Mă apropii de bariera de la intrarea în Parcul Industrial.

Din ghereta albă a paznicului iese un domn mărunţel, cu o staţie de comunicaţii în mînă. Se aud frînturi de conversaţii amuzate, întrerupte de cîte un hîrîit. Omul cu staţia în mînă le ştie pe toate. N-apuc să zic nimic, că zice el: „Pentru fabrica de confecţii mergeţi drept înainte, prima la stînga! Acolo angajează femei. Dacă veneaţi săptămîna trecută, aveaţi noroc, că au angajat şi la fabrica de papuci! În rest, numai fierătanii pe aici. Hai, vedeţi, poate aveţi noroc!“ „Dar cîte firme sînt aici?“, îl întreb. „380 de firme, domnişoară! Pe toate le ştiu. Ia ziceţi, unde vreţi să mergeţi?“ „Păi, nu ştiu exact!“... Între timp, alţi oameni – mai hotărîţi ca mine – intrau pe poartă şi erau îndrumaţi cu exactitate de paznicul mărunţel, exact ca un agent de circulaţie. „Păi, ia hotărîţi-vă dvs., că staţi în drum! Vedeţi că e acolo un panou unde sînt trecute toate firmele.“

Într-adevăr, la cîţiva metri de poartă era o hartă cu localizarea fiecărei firme. Fostul industriaş Malaxa s-ar răsuci în mormînt dacă ar şti că în locul uzinei lui se fac acum fursecuri (de la Doctor Fursec), papuci, ambalaje... Pînă şi filme (am găsit pe hartă o casă de producţie)!

Paznicul îmi spune însă că nu se fac filme, că sînt doar birourile acolo şi că nu-l păcălesc eu pe el, că e om bătrîn şi mai bine să-i spun „ce funcţie am“. Îi spun că sînt ziarist şi, mulţumit că încă mai are fler, îmi povesteşte că el e pe-acolo din anii ’70, cînd era cazangiu la Uzinele 23 August. „Era de 101 ori mai bine pe vremea aia, dar s-a dus totul odată cu Nea Nicu! Eu m-am reprofilat la 56 de ani şi m-am făcut paznic!“

Între timp, un tînăr iese pe poarta parcului: „Ei, n-ai rezolvat nimic? Hai, lasă, că mai vii tu! Eşti tînăr, ai viitorul în faţă!“

Aşadar, pe dreapta – parcul industrial, pe stînga – calea ferată. Şi Gara Titan Sud. De aici, de cîteva ori pe zi, pleacă trenul spre Olteniţa: Titan Sud, Căţelu, Ţanganu, Frunzăreşti, Plătăreşti, Cucuieţi Sudiţi, Gălbinaşi, Vasilaţi, Budeşti, Negoieşti, Luica, Curcani, Valea Roşie şi Olteniţa.

„Calea ferată – îmi spune un bărbat – e ca un obiectiv, la noi în cartier! Dacă mă întreabă cineva ce poate să vadă la noi în cartier, aşa-i spun: calea ferată, ruinele de la Republica şi cîinii vagabonzi!“

Ca orice cartier mărginaş (şi nu numai) care se respectă, fostul 23 August are la intrare o cîrciumă. Pitorească, de cartier, cu manele, ciment pe jos şi tărie ieftină. I se spune „La rogojini“. Pe un bărbat trecut uşor de a doua tinereţe îl apucă nostalgiile. „Oho! Aici m-am născut, aici am crescut! Şi acum stau tot aici, în casa făcută de tata. Bine că nu a apucat Ceauşescu să ne demoleze, că vroia să facă blocuri pentru muncitori aici. Unii au primit şi bani, pentru despăgubire. Au rămas şi cu banii, şi cu casa!“

Lîngă cîrciumă, un aprozar, o frizerie, un magazin economic, un fast-food unde se vînd hamburgeri – de neimaginat pe vremuri! Nici termenul, nici chifteaua! Preţ de vreo două staţii de autobuz, merg pe lîngă gardul fostelor uzine. Pe alocuri, gardul e rupt. Pătrund prin una dintre găuri şi fac vreo două poze într-o hală din care au rămas doar zidurile. Ici-colo atîrnă stalactite din tavanul scorojit. Zăpada se topeşte şi curge pe la streşini, cu ecou. Piiic. Pic.

● Nou şi vechi. Pitoresc şi strident.
Atmosferă provincială
şi modernism kitschos

Calea ferată mă însoţeşte şi dincolo de ruinele industriale. Doar din loc în loc sînt amenajate zone pentru traversarea căii. Adică patru-cinci trepte pe o parte, patru-cinci pe cealaltă. Mai des, însă, localnicii au improvizat tot felul de treceri. Urcă cu greu un postament din beton de vreo jumătate de metru şi trec de partea cealaltă cu copiii în braţe, cu cărucioare sau cu bicicleta la subraţ. E o adevărată provocare cînd moare cineva care stă pe partea dreaptă a drumului şi trebuie să treacă mortul peste calea ferată, pe partea stîngă, unde e biserica!

Tot din loc în loc, vezi cîte o cruce care aminteşte de accidentele făcute de tren în zonă. Staţiile de autobuz sînt improvizate şi ele pe marginea căii ferate. Autobuzul este aşteptat de-a dreptul pe şosea!

Străzi micuţe pornesc aliniate din Şoseaua Industriilor – fostă 23 August, străpunsă de calea ferată. Dincolo de şosea, pe străzile despre care vă vorbesc, găsesc un amestec de nou şi vechi. De pitoresc şi strident. Casele vechi, încă solide, sînt îngrămădite, cu curţi mici, stivuite cu lemne. Prin aer se simte mirosul de fum, semn că unii localnici preferă să facă focul cu lemne, deşi au gaze pe stradă. Unii mai scot apa din fîntînile din curte, deşi au apă şi la robinet. Alţii mai folosesc şi acum, pe timp de vară, veceul din fundul curţii, deşi au unul şi-n casă.

Printre casele mici au răsărit vile cu etaj, vopsite în culori stridente, cu garaje generoase. O amestecătură de atmosferă provincială cu modernism kitschos! La fel de amestecat e şi stilul de viaţă. Nou-veniţii din vilele colorate îşi fac cumpărăturile în oraş, la hipermarket, şi rar schimbă o vorbă cu vecinii, căci merg mai mult cu maşinile.

Oamenii cartierului, însă, nu se grăbesc niciodată. Fac totul în propriul ritm, dictat de un soi de dolce far niente. Vorbesc cu străinii care vin prin cartier. Se strigă la poartă. Îşi umplu sifoanele. Vecinii se mai vizitează. Sau poposesc, cu o sacoşă goală în mînă, la o mică bîrfă la magazinul de cartier unde – desigur – le cunosc pe vînzătoare şi de unde mai cumpără cîteodată pe datorie. „La Nea Vasile“ sau „Nonstop la Geolgău“ sînt doar două astfel de magazine. Iar Nea Vasile şi Geolgău sînt, şi ei, oamenii cartierului. La fel ca vînzătorul de mături, pe care l-am întîlnit pe una dintre străzi, strigînd cît îl ţinea gura: „Mătuuuri! Mătura!“ Sau bătrînul care căra două scaune cu picioarele-n sus, într-un cărucior de butelii. „Am dat 10 lei pe scaunele astea! Le duc la o firmă care se ocupă de recondiţionări şi pe urmă le folosesc în filme vechi, ca decor!“

La un moment dat, însă, armonia cartierului se rupe. Brusc. Pe calea ferată şi pe lîngă ea sînt tot mai multe gunoaie. Ici-colo, cîte o casă cu turnuleţe sau cu lei aurii pe gard. „De aici începe «Mama India»“ – îmi spune o femeie aflată într-un mic magazin.

Tot mai multe centre de fier vechi. Cotcodăceli prin curţi. Se cresc găini. Şi se lasă cîinii liberi pe stradă. Spre capăt, cîteva blocuri – amestecate şi ele: unele proaspăt izolate termic şi văruite în culori pastelate, altele scorojite, ca după cutremur. Unul dintre blocuri, ultimul spre capătul străzii şi al căii ferate, a fost transformat într-un hotel cu o singură stea.

Mai departe n-am mai mers! Recunosc, mi-a fost frică de cîini.

Liliana Nicolae este jurnalist.

Foto: L. Nicolae

Mai multe