La pas pe muzica stră zilor
Pe stradă trec doi turişti englezi. Tipic appearance, rucsace şi aparate foto, acea relaxare-mirare în priviri, silabisesc stîlcit după gratii, "Palatul Voievodal Curtea Veche". Centrul vechi al Bucureştiului, în dulcele amurg farniente al unei sîmbete, e străbătut de turişti amorţiţi, beţivi plecaţi de dimineaţă de-acasă, copii ţigani, fleaura şi muzica celor ascunşi în spatele ferestrelor, de fiecare dată alta, de fiecare dată alţii, pe străzile Lipscani, Şelari şi Franceză. Strada Franceză. Muzică house Mai aminteşte de negustorii şi meşteşugarii săi poate prin hrisovul vremii, iar işlicarii, comercianţii de căciuli boiereşti de postav care o împînzeau, n-ar mai găsi vad în îngustimea aceasta. Filmul alb-negru în care jucau odată, la poarta celui mai important centru economic, social şi politic al epocii medievale, Curtea Veche, rulează greu pentru cei care fac exerciţii de vizionare mintală. Pentru că din restaurantul "La Curtea Veche" răsună muzică house, pentru că Royal Club, o bombă părăginită de jocuri electronice extinsă canceros cu trei scaune de plastic afară la stradă, ţine beţivi cu poveşti despre femei beţive, "nu vezi că sînt matoală, nu mă mai interesează, dă-mi banii şi gata", pentru că vizavi este o clădire imensă, cu geamuri crăpate, pe care scrie sec "mobilă, tricotaje", pentru că în alte mici crîşme, nenumite, stau patroni depăşiţi de ora închiderii, singuri în birtul sinistru, la o masă, şi nu aşteaptă nimic. Strada Şelari. "Jesus to a child" Coboară copii ţigani pe biciclete şi vin la vale cu larmă cu tot. În urma veseliei lor sincere, rămîn magazine pustii cu veioze. Sumbre veioze de sticlă duplicat, înşirate pe rafturi inestetice, aceeaşi culoare, aceeaşi formă, un vişiniu maroniu plat, ce mînă, dar oare ce minte secătuită de imaginaţie le-o fi aşezat acolo, în colţul străzii Şelari!? Mai sus, un alt butic de sticlărie închis, cu o veioză gigant aprinsă roşu în geam, ca o sirenă de război stricată, pe timp de pace. În sfîrşit, o gură de aer proaspăt: Glassmakers Court. Please come to visit. Celebra Curte a sticlarilor, unde se ascund meşteri sticlari suflători, ale căror vitralii, veioze şi lămpi iau drumul marilor galerii internaţionale. În faţa Curţii, un bătrîn întins pe o bucată de carton, a coborît la o ţigară. Se sprijină de un zid unsuros care a înghiţit, în burta construcţiei sale cu geamuri sparte, toate gunoaiele străzii. "Odată, aici a fost Club Hermes. Se făceau şedinţe de sindicat. După Revoluţie, venea unu şi dădea video la fraieri. Acum dorm aici şobolanii şi doi aurolaci" - spune bătrînul. Mai sus, cum urci strada pieptiş, un intrînd întunecos: în spărtura strîmtă a străzii, o ţigancă alăptează şi ţiganii fumează în jurul ei, la o masă. Avertizările bătrînului răsună: "sus în podul acela de tablă sînt spoitorii. Se adună noaptea, dau manele la maxim, joacă barbut şi se îmbată. Atunci e rău de noi". Deodată, în liniştea străzilor pietruite răzbate, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, o muzică dulce, terapeutică pentru toată mizeria zidurilor înnegrite de fum ale ţiganilor: vine de după nişte perdele uşoare, aflate la etaj, pe geam scrie "Andrei Romocean, pictură" şi şevaletele colorate, în dezordinea imaginată a acuarelor, trimit în strada seculară "Jesus to a child", George Michael. Strada Lipscani. "Baladă pentru Adeline" Lipscaniul se deschide strîmt din Şelari, încape o bucată de cer şi, în bunul mers al magicelor contraste, un magazin de haine de firmă. Un bărbat se dă de vale beat, o femeie închide cu lacătul magazinul de rochii de mireasă. O bătrînă îşi plînge soarta încet şi povesteşte cu cea mai mare decenţă a nenorocirii, cele ce i s-au întîmplat: "Fata mea a murit. Ginerele meu a vîndut casa şi a lăsat cei patru copii pe drumuri. I-am luat cu mine şi am venit aici. Stăm într-o şandrama. Aşa îi cresc. Am auzit că vine şi ne evacuează. Eu am ciroză. Ce-or face copiii ăştia, nu ştiu. Doamne ajută". Strada Lipscaniului înlănţuie magazine închise, cu rochii de mirese, buticuri prăfuite, cu "stofe, mătăsuri" în geam sau cu voalete, turbane şi pălării, singurul magazin care le mai fabrică, exceptînd Casa Venus, vedeta anilor fashion â80, restaurante ieşite în stradă, vînzătoare zeloase nesmerite, bătrîni adormiţi. Şi peste toate susură, ca o binecuvîntare a celor ce în lume sînt amestecate, pentru neostoita mirare a omului, "Baladă pentru Adeline".