La o intersecţie

Deşi toamnă, este încă foarte cald. Merg încet către cea mai aglomerată intersecţie pietonală din oraşul acesta, deci din ţara aceasta. Fără să fi înnebunit, aud vocile, aud toate vocile. Mi-am dezvoltat în timp această capacitate de a prinde fragmentele de dialog, uneori surprind chiar şi monoloagele trecătorilor. În general, vocile vor să vîndă, să ne convingă, să ne lămurească. Sînt invitat să mă convertesc, să îl recunosc în mine pe Domnul Iisus, să accept lucrarea Tatălui în casa mea, să donez pentru copiii cu probleme auditive, să dau bani unei mînăstiri din Neamţ, unui cerşetor şchiop, cu ciotul la vedere, să accept provocarea de a juca în reclame. Refuz.

Mă aşez pe o bancă rece, din cele care s-au pogorît peste Capitală pe vremea unui primar care se îndeletnicea cu marmura. Nu sînt suspect. Aici, la răscrucea aceasta, fiecare aşteaptă pe cineva. Am o geantă mare, ca de om care a fost dat afară din casă de nevastă. Desigur, nu mă întreabă nimeni ce e cu mine, de ce port geamantanul ăsta pe umeri. Zac aici o vreme, încît într-o ficţiune aş fi putut pretinde că sînt însăşi banca. Aceasta nu este o ficţiune. Un cetăţean înveşmîntat într-un echipament de antrenament în culorile steagului jamaican, cu capul adăpostit de o şapcă gri, în carouri, forţează un sprint.

Îi privesc pe oameni, fără aşteptări, deşi probabil că greşesc. Îmi propun să observ primele zece perechi de blugi care se perindă pe aici. Probabil că primele zece perechi de blugi spun, totuşi, ceva despre timpul acesta. Aştept primele zece perechi de blugi, gîndindu-mă la deceniul trecut.

Primii mei blugi au fost cumpăraţi dintr-un talcioc, pe atunci se vindeau de toate acolo, de la cuie la gume Turbo, de la lemne la radiocasetofoane, de la chiloţi la geci foarte turceşti, de la palete de tenis pe jumătate rupte la bormaşini contrafăcute. Îmi plăceau blugii. Eram în clasa I. Aveam o familie. Era bine. Nu mai sînt în clasa I. Nu mai am nici o familie. Nu mai e bine. Cei ca mine, trecuţi de treizeci de ani, îşi amintesc blugii lor, aproape toţi. Sîntem bolnavi?

Dar aceşti tineri insuportabili care îşi traversează nonşalant epoca, sînt ei în stare de amintiri? Pun ei preţ pe blugii personali? Am îmbătrînit? De ce gîndesc aşa? E o societate de consum. Pînă şi eu, ziarist liber, supus tuturor intemperiilor financiare, pot, doar să vreau, să intru într-un magazin contemporan de ţoale şi să-mi iau pe mai-nimic o pereche nouă, care să reziste, dacă nu un sezon întreg, măcar jumătate. Ce valoare mai poate să cunoască un lucru care se schimbă atît de uşor? Renunţ la retorice. Sînt reporter, nu filozof.

Reporterul este, în primul rînd, o privire. Privesc: primul bărbat care trece prin faţa mea poartă blugi simpli, strînşi de o curea mare, neagră, cum nu se mai fac. Poartă şi o cămaşă albă, în dreptul inimii, un desen anunţă ruinele unui vultur. Duce în braţe o cutie care îi alunecă. Este el un distribuitor? De ce poartă aceşti blugi? Mă îndrept către el. Îl întreb din mers: „Nu vă supăraţi, de unde v-aţi cumpărat aceşti pantaloni?“ Se uită la mine, cu îndreptăţire, ca la un nebun. Îşi strînge mai bine cutia la piept, mă întreabă ce dracului vreau de la el şi mă lasă aşa, nedumerit, în mijlocul oraşului.

Odată, în Havana...

Îmi amintesc: într-o primăvară, la Havana, Cuba, un cetăţean de culoare a vrut să-mi cumpere blugii (să-i numim aşa, deşi erau cît se poate de negri). N-am vrut să-i vînd, deşi negociasem, pentru frumuseţea întîmplării, un preţ avantajos, foarte apropiat de suma cu care îi cumpărasem într-un început de an din Verona. Erau blugi de la Zara, ediţie limitată „Billie Jean“. I-am frînt cubanezului inima, deşi i-aş fi dat doar fiindcă ştiam cît înseamnă o pereche de pantaloni cumsecade în plin socialism cu faţă umană cu tot. Pragmatic, mi-am pus, însă, şi problema cum o să defilez eu în chiloţi pe Malecon, faleza Havanei, cît e ea Cuba de Cubă. Cum să dau pantalonii de pe mine unui străin, fie şi contra unei sume ademenitoare? Era peste poate. Cine sînt eu – Kramer din Seinfeld?

Îmi regîndesc strategia. Nu mai întreb pe nimeni nimic. Las oamenii să-mi curgă prin faţa ochilor şi nu mai deschid gura. Nu e prima dată cînd o fac. Altădată, am aşteptat într-un parc pînă am văzut treizeci de pălării. La Bucur Obor, chiar unde are maestrul Coco, meşter de fermoare, taraba, am făcut ad-hoc un recensămînt de gen, dar şi etnic. Din o sută de persoane, şaizeci şi patru erau femei, doar douăzeci şi una erau blonde, treizeci şi şase erau bărbaţi, nouăsprezece erau copii, şaizeci şi doi păreau pensionari, cincizeci şi cinci nu erau ţigani, patruzeci şi doi erau, trei erau categoric asiatici. Mofturi? Mofturi să fie, nu sînt eu Institutul Naţional de Statistică. Sînt un simplu ziarist atent.

E prea tîrziu

Mă întorc la blugii oamenilor. Iată: apare un plăvan blond, cu ochii albaştri, cu faţa devorată de pistrui, poartă converşi şi un ceas mare, maro. Blugii săi sînt rupţi ici şi colo, are rupturi mici în formă de stele. Mai departe, trece o studentă, indiscutabil din provincie la bază, cu blugii atît de decoloraţi, încît au ajuns aproape albi. În mîna stîngă duce o pungă de covrigi. În dreapta ţine telefonul. Vorbeşte la telefon. Din spate vine un pensionar îmbrăcat întocmai ca un pensionar, fără blugi, apoi un tînăr dezinvolt cu hanoracul desfăcut. El are în mîna dreaptă o cutie nedesfăcută, de Pepsi. Îl privesc cum mă depăşeşte. Pe buzunarele din spate ale blugilor are cîte două dungi paralele. Aşa o fi moda, îmi spun. Nu mă adîncesc în reflecţie, căci mă surprind privind turul unor blugi austeri ai unei vînzătoare de cartele telefonice preplătite, cartele din cele pe care sistemele de securitate din ţara noastră vor să le interzică. Dacă aş mai fi tînăr, aş aborda vînzătoarea de cartele preplătite. E deja prea tîrziu. Locuiesc într-o cîrciumă, unde scriu. Port, fără sens, această geantă infinită. Ce să-i spun fetei?

Apare, însă, o ochelaristă, cu blugi cu talie înaltă, gen british, aş putea să-mi pariez nimicurile că lucrează într-o agenţie de publicitate. Apoi, deodată, blugii se opresc. Trec: un poliţist în uniformă, nici nu mă bagă în seamă, siguranţă şi încredere, o da!, o fustă neagră, o pereche de iegări roşii (!), pantaloni simpli, din pînză neagră, adăpostind cel mai probabil trupul unui bugetar.

Se întorc blugii: apar unii căzuţi discret peste pantofii cu toc mic ai unei doamne care pare factor bancar. Are părul vopsit discret în mov! În spatele ei, un trening gri purtat cu mîndrie de o adolescentă care suferă de obezitate morbidă. Şi iată că apar şi blugii băgaţi în cizmele înalte ale unei blonde superbe, cel mai probabil studentă, poate chiar la Drept, de ce nu? Trec, disciplinaţi, pantalonii urîţi, în dungi, ai unui pauper, la doi paşi de ei – pantalonii verzi ai unei mame care se vrea fistichie. Şi: pantalonii albi din in, asortaţi la un costum gri de un domn cu calviţie generoasă. Îmi dau seama că nu am văzut nici o pereche de oameni. Unde ne sînt îndrăgostiţii? Ce se întîmplă cu oraşul nostru? Habar n-am! Uite şi blugi cu două găuri mari, în dreptul pulpelor, blugii unei rubiconde platinate, trecută de prima tinereţe.

Îmi consult notiţele: au trecut nouă perechi de blugi. A zecea este a unui cocalar cu geacă de vinilin şi creastă. Sînt blugii aceia clasici, de băgat în pantofi de sport, în adidaşi contrafăcuţi, da, ăia cu buzunarele mari.

Blugii vin şi pleacă şi nu se mai întorc, eu rămîn singur în această intersecţie, fără să fi aflat nimic despre ce mai înseamnă ei azi. Îmi înconvoi spatele, geanta îmi apasă coloana şi aşa plec, pe jos, spre casă. Îmi privesc blugii. I-am luat acum şase ani, înainte de criza financiară, de la un magazin pentru tineret de la marginea bogată a oraşului. Ar trebui să îi schimb, s-au tocit în genunchi şi în curînd se vor rupe. M-am ataşat de ei. Doar să vreau, şi într-o jumătate de oră am alţii, noi. Nu vreau.

Andrei Crăciun este jurnalist.

Foto: Vlad Eftenie