La mineri
Pe ea n-o oprise nimeni pînă la primul etaj unde avea examenul și intrase, aproape în transă, în sala 120, pe stînga. Bătuse la ușă, poate chiar asta o salvase – întotdeauna e bine cînd ai un examen greu, pentru care nu te-ai pregătit deloc, să bați la ușă. Intrase cumva lateral, fără să privească drept în față, cu o oboseală reală în mișcări și se blocase văzînd la masa mare, unde uneori se țineau ședințele de catedră, cîțiva bărbați la fel de obosiți ca ea, în haine groase de postav – păreau muncitori de pe șantier, dacă n-ar fi avut niște chipie neobișnuite, cele mai multe aruncate pe masă. Unul își ținea picioarele pe un scaun, ceilalți ședeau cu coatele pe genunchi, rupți de oboseală și cu siguranță – lucru pe care Maia încă nu-l știa – extenuați de bătaia cruntă pe care-o aplicaseră studenților găsiți în Facultatea de Litere la primele ore ale dimineții. Erau epuizați și satisfăcuți, ca o haită care tîrîse prada, o sfîșiase și linsese ultima picătură de sînge. Se aflau în pragul siestei cînd Maia bătuse corect la ușă și intrase lateral, cu privirea plecată. N-avea de unde ști în acel moment precis al dimineții de 14 iunie 1990 că președintele, guvernul și serviciile care își continuau restaurația tocmai porniseră cea mai sîngeroasă mineriadă dintre toate, n-avea de unde ști nici ce va urma, nici cine erau bărbații în haine ponosite care își refăceau forțele în sala ei de examen. Nu era acolo nici un prof, era clar, nici un student din mica grupă de spaniolă: Vic, cea cu care desena uneori copacii gramaticii generative spaniole, era deja la Jilava, călcată în picioare și sigură că nu-și va putea reveni vreodată. Asta însă urma să afle peste cîteva zile, cînd minerii plecaseră și asupra Bucureștilor coborîse din nou nebuloasa aceea inconfundabilă, scurt întreruptă, în decembrie 1989, de o altă diversiune numită mai tîrziu Rețeaua R.
*
Ar fi trebuit, de fapt, să se numească RRR – Rețeaua-Rezistență-România – pentru că, în tot acest război al tuturor împotriva tuturor, era singurul lucru care dăinuise. Asta era odioasa moștenire și singurul țesut încă viu. Pe asta se baza istoria postdecembristă care tocmai începuse, o istorie de gherilă, de război subteran, de tranzacție și complezență. Era o armată? Nici măcar. Era o adunătură de șobolani strategic plantați în ganglionii puterii, ai oricărei puteri viitoare – de dreapta sau de stînga, conservatoare sau progresistă, ideologică sau de afaceri. Nici nu erau prea mulți: dacă armata recrutase 10-15 oameni dintr-un singur județ în fiecare an – din ’68, după invazia Cehoslovaciei, și pînă în 1989 –, cîți se adunaseră? Cel mult 10.000 de oameni. Era clar cum au reușit ei să omoare în 1989 o mie de amețiți care credeau că fac Revoluția. Era clar cine aducea periodic minerii în sud, la soare. Ce nu era clar însă era cît timp de-acum încolo va rezista RRR. Pînă la moartea de bătrînețe a ultimului recrut care în ’89 nu putea avea mai mult de 20 de ani? Pînă la deratizarea totală? Pînă la sfîrșitul lumii cunoscute? Anumite trese și distincții nu se smulg niciodată, ci se transmit din tată-n fiu, prin angajament ferm și prelucrare la foc mic. În iunie ’90, Maia nu știa însă decît că existase o lege pentru această rețea – avusese un profesor de istorie în primul an de facultate care se gîndea de pe atunci la o „istorie sinceră“ și le povestea, cu sinceritate, subterane ale istoriei recente, iar el le povestise despre preparativele acelei legi care revizuia Legea Apărării Naționale – o lege pentru războiul tuturor împotriva tuturor. Prin urmare, oricine putea fi dușmanul.
*
A făcut cîțiva pași, bărbații s-au ridicat în picioare, iar ea a înaintat pînă în fața catedrei și, fără s-o invite cineva, s-a așezat pe scaunul de examen gol. Și-atunci i s-a întîmplat un lucru care i se mai întîmplase și avea să i se mai întîmple doar de cîteva ori în viață, întotdeauna în situații de pericol iminent, indiferent dacă ea știa sau nu acest lucru. A reușit să comunice rapid și bazal cu haita obosită; ăsta a fost și norocul: erau obosiți, iar hainele lor vechi, deșirate la mîneci și descusute pe la încheieturi, cu cîte-un buzunar atîrnînd și cîte-un cot cîrpit, arătau că erau într-adevăr mineri; cei 10-12 bărbați nerași, duhnind a ceva indiscernabil, erau chiar mineri din Valea Jiului, nu provocatori sau diversioniști, oameni care chiar munceau nesfîrșite ore pe zi în mină, după care cădeau frînți, bînd orice alcool avea peste patru grade, într-o prostrație întreruptă de vreun ghiont al nevestei sau de deșteptătorul de a doua zi. Și-așa – nu se știe exact cum – a aflat ea, de la ei, felul în care au ajuns de la Petroșani la București, cine i-a adus de la Gara de Nord la Universitate, cum au luat la tăbăceală trădătorii care se drogau în corturi și pe ăia din subsol, cum i-au aruncat pe unii în fîntîna de la Arhitectură, iar pe alții i-au cărat la dube. La Litere doar mîncau – și Maia a văzut abia atunci pe masa din sala 120 cîteva franzele albe, pufoase, a simțit mirosul de pateu de porc și parizer – și așteptau să-i cheme.
– Cine să vă cheme? a zis Maia cu voce tare, dar nu i-a răspuns nici unul. Iar ei au aflat de la ea că lucrase o (prea) lungă perioadă în sala de operații a spitalului din Deva unde erau aduse și marile urgențe din Valea Jiului, cîte un miner strivit căruia nu mai puteai decît să-i ții lumînarea, cîte un copil de șaișpe ani atras în mină de salariile bunicele la încărcarea vagoneților și care ajungea la spital cu gîtul rupt și întreba toată noaptea unde e maică-sa.
O scosese dintre mineri – șocat, făcînd un gest straniu, repetat, ca și cum ar fi mînuit un levier – profesorul Lupu, cu care ar fi trebuit să dea examenul de lingvistică spaniolă. O luase de după umeri, cu privirea plecată amîndoi, și o scosese tot pe unde intrase, pe la Facultatea de Geologie, după care el se întorsese la Litere, chiar ca un lup, să vadă dacă mai rămăsese vreun cachorro printre hiene.
(fragment din romanul Complezență, în curs de apariție la Editura Polirom)