La mica ciondăneală

23 aprilie 2007   Tema săptămînii

...Ca să vă spun sincer - mi-a spus un taximetrist - mie cel mai mult îmi place în România... Am fost şi prin străinătate, prin Israel, prin Franţa, prin Germania... acolo oamenii sînt scorţoşi... politicoşi? Sînt politicoşi, dar e politeţea aia de faţadă, rece... eu prefer să vin la Românica mea, unde te înjură omu’ din plin, cu sinceritate, nu zîmbeşte din gură ca să te facă pe la spate cu ou şi cu oţet. Aşa mă simt eu acasă... cînd mă înjură cineva sănătos! ...De cînd a plecat fiică-mea - îmi spune o doamnă vînzătoare peste tejghea - am rămas singură cu ginerele. Nu ne înţelegem noi chiar aşa, dar, deh... decît singură, prefer să am măcar un suflet cu care să mă pot certa. ...Lasă, mi-a spus prietenul, după o ceartă cu scîntei. Din cînd în cînd, e bună şi cîte o ceartă... mai rupe monotonia, mai zdruncină rutina de dolce vita. Te ţine în priză. Peste colţul şahiştilor din parcul Cişmigiu zumzăie mai tot timpul un fel de zarvă, o nemulţumire fabricată, o ciocnire voită şi căutată între orgolii. Ca să simtă omul că trăieşte. Prinşi între tensiunea jocului (şah sau table) şi propriul testosteron, şi tineri, dar mai ales pensionarii (niciodată femei, colţul fiind, printr-o lege nescrisă, exclusiv masculin) sînt cei care se adună după 10 dimineaţa printre mesele bătrîne, de piatră ciobită, pictate, unele cu pătrăţele alb-murdar şi negru-gri. Unii îşi aduc de acasă numai piesele, în pungi de plastic, alţii vin în parc la subraţ cu "tabla" de carton sau cu întregul joc. Jocul? Mai mult un pretext pentru o evadare din tăcere. Unii, cei de se află în întrecere cu anii, au rămas cam singuri pe acasă, să vorbească pereţilor, alţii - "decît să stau acasă să mă cert cu nevasta, mai bine aici, că băieţilor le trece repede". Oricum ar fi, aici mulţi se ceartă. Ori pe joc, ori pe realităţile politice şi sociale văzute ieri-seară la televizor. Ori pe viaţă în general. Dar nu e vorba de o ceartă propriu-zisă, care să lase urme şi la finele căreia să numeri numai capete sparte şi oase rupte; e pur şi simplu o ceartă "reconfortantă", o dispută "de idei" - cum o caracterizează cîţiva mucaliţi. Mai pe româneşte, o ciondăneală. Colţul şahiştilor este astfel un fel de speaker’s corner mioritic, numai că aici toţi vorbesc deodată, pentru că aici fiecare vrea să se certe, iar năduful personal primează. Primează şi cel care vorbeşte mai tare sau cel care are mai mulţi susţinători şi aplomb. De multe ori se întîmplă ca o ceartă să devină atît de intensă, încît să acapareze întreaga atenţie a auditoriului, iar "şahiştii" să se trezească abandonîndu-şi propriile mici dispute, pentru a face parte din publicul-juriu al unei ciondăneli principale, împărţindu-se pentru asta în tabere, de o parte şi de alta a baricadei. "Ăsta e unul dintre cei răi de gură" şi atenţia îmi e îndreptată către un domn în vîrstă, doar în cămaşă, cu bretele şi obrajii supţi. Vine mai tot timpul, mai pe după-amiază, stă rezemat de spătarul de piatră şi priveşte încruntat şi superior tabla de joc. A altora. Nu joacă niciodată, doar priveşte concentrat partida. Şi comentează. Nu verbal, domnul nu scoate nici un cuvînt în timpul partidei, în schimb pufneşte dispreţuitor, zgomotos şi total de ne-ignorat, de fiecare dată cînd unul dintre jucători se iţeşte şi el să mute o piesă. Pufnitul violent al domnului încruntat îl face însă să se răzgîndească şi să caute, din ce în ce mai nesigur pe el, altă variantă. O dată, de două ori, pînă cînd, dezarmat şi enervat izbuncneşte "da’ mai lasă-mă, nene, în puii mei, joacă mata în locul meu dacă ştii mai bine!". De obicei, asemenea reacţie e suficientă pentru declanşarea ciondănelii. Domnul începe prin a-i aminti jucătorului (mai tînăr) respectul vîrstei, "cînd descopeream eu deschiderea nebunului, mă-ta şi cu tac-tu nici nu se ştiau", celălalt - respectul pentru părinţi "lasă-i, bre, pe-ai mei la o parte", iar de aici încolo calea către mişto-uri este larg deschisă, "îi las, săracii, că mai bine n-au putut" etc. etc... Mişto-ul este de altfel un fel de consens general într-ale ciondănelii, legiferînd faptul că "eu mă cert cu tine, dar asta nu înseamnă că sînt supărat sau am ceva cu tine". E pur şi simplu o ceartă de dragul certei. Altfel, jocul s-ar strica. Pentru că... "eu îl fac pe amicu’ gîlmă neoperată, iar amicul pe mine, creier de scrumbie, că eu ţin cu domn’ Băsescu, iar el cu domn’ Tăriceanu, dar mai apoi îi băgăm pe amîndoi undeva şi ciocnim paharul. Cine se supără dintr-una de-asta n-are ce căuta pe aici". Aici nu se spun niciodată lucruri grave, sau lucrurile grave nu sînt niciodată tratate ca atare. Aici se vorbeşte şi se ceartă ca atunci cînd faci un sport de întreţinere. Şi mai întreb cîţiva, din cei "tari în clonţ", dacă li s-a întîmplat să desfacă vreodată prietenii la o asemenea dispută în parc. Şi sînt privită cu nedumerire, iar la un moment dat se izbucneşte în rîs: "dar cine se ceartă aici, domnişoară?".

Mai multe