La firul ierbii
Etimologie: uzualul verb „a tolera“ provine din verbul latin tolerare, care înseamnă „a îndura“, „a suferi“. Toleranța nu era considerată o virtute, ci mai degrabă o atitudine relaxată în fața unei probleme de nerezolvat: „Aia e!“ de astăzi, greu de acceptat; „a îndura necazuri“, adică, mai pe românește, fiecare îşi duce crucea! Cum văd clienții mei crucea altor oameni?
Unul, corporatist, a observat doi bătrînei gîrboviți, mergînd greoi pe trotuar, sprijinindu-se unul pe celălalt. „Şi-au trăit traiul, şi-au mîncat mălaiul… plătesc taxe, mălaiul meu îl mănîncă! Mai apucăm să ajungem şi noi la anii lor?“ „Bineînțeles, mai repede! Cînd te-ai bucurat ultima oară de ai tăi într-un concediu, să simți că timpul stă în loc?“ „Concediu? De unde bani? Unii ne hingheresc, politicienii ne fură de tot!“
„Politicienii“ – spune o domişoară, asistentă la o clinică oftalmologică – „urăsc intervențiile: sun din partea lui… Am un respect deosebit pentru […], care a făcut programare pentru mama dumnealui, s a comportat mai frumos decît un om de rînd care tună şi fulgeră că a plătit, şi trebuie să-i fiu preş! Oameni needucați.“
O altă domnişoară, profesoară de limba germană: „Eu aduc copilul la şcoală să primească o educație – a răcnit odată un părinte la mine, iar dacă nu-ți convine, apucă-te de altceva! Cu mîinile de păr m-aş fi apucat; nu sînt plătită să-i educ copilul, ci să-l învăț, nu am cum să mă ocup exclusiv de copilul lui, am douăzeci şi şase în clasă!“
Un părinte: „M-au înnebunit de cap cu cerințele lor absurde: fondul clasei, fondul şcolii, rechizite, culegeri, nu am de unde, că doar nu fur, nu-s handicapat la cap!“
O femeie în scaun rulant: „O instituție în care găseam ajutor, CNDR, după zece ani e evacuată din clădirea în care au sediul, li s-au tăiat fondurile, ce pot să fac fără venituri? Cu ce am greşit, nu am ales să fiu în situația asta.“
Un administrator: „Avem în bloc o persoană cu dizabilități, au venit unii să construim o rampă, altfel luăm amendă ca asociație; cu atîția restanțieri, becurile de pe paliere le schimb din banii mei; să ne dea amendă. Nu mă înțeleg cu oamenii, nu le trebuie rampă.“
O pensionară, locatară într-un bloc în Colentina: „Am plătit mereu întreținerea, administratorul a plecat cu banii, nu mai avem căldură şi apă caldă de ani de zile. M-aş duce la un azil de bătrîni, e greu iarna.“
Recepționera unui azil de bătrîni: „Două mii opt sute pachetul de bază, care include analize şi… avans cinci sute pentru rezervare. Dacă vă răzgîndiți, banii nu se returnează.“
Soția unui bătrîn care a locuit acolo: „L-am găsit vînăt pe toată mîna stîngă, analize nu i-au făcut, cu doctora nu am putut nici telefonic să iau legătura, a slăbit şase kilograme într-o lună.“
„Unii au prea mult, alții prea puțin“ – spune un client, într-o discuție legată de incendiul de la Bamboo. „Aşa le trebuie, fițe, figuri, aruncă într-o seară banii pe care nici în două luni nu-i cîştig, ăia nu s bani munciți!“ „De unde ştii?, am întrebat. „De la lume, de pe Facebook, de la ştiri.“ „De unde ştii că e adevărat ceea ce spune unul sau altul pe Facebook sau la televizor?“ „Aaa…, păi ce, sînt prost?! Mă uit la numărul de like-uri, dacă mai mulți zic că are dreptate, aşa e.“
Cu această încredere în like-uri a clientului meu, m-am gîndit că, într-adevăr, pentru unii, opiniile exprimate în mediul virtual sînt puțin diferite de cele exprimate în viața reală, iar virtualul rămîne un loc în care oricine poate reacționa la orice subiect îi apare în fața ochilor; este ca şi cum s-ar fi trezit cu un bisturiu în mînă şi dacă, în lumea reală, ar putea să-și taie un deget cu el, virtual pare că oricine poate deveni un chirurg experimentat. Apoi, cantitatea de informații, care este atît de mare, te face să ajungi să nu reții mare lucru, precum nici un burete pus sub jetul de apă nu absoarbe mai mult decît poate. Plus că, fiind atît de contradictorii, mulți nu mai au cum să ajungă la o concluzie și nu mai ştiu, pînă la urmă, cui să dea dreptate.
În viața reală, pus într-o situație în care are de-a face cu oameni, poate răspunde şi asculta argumente în timp real, iar oamenii se comportă normal. Dar dacă nu le convine rezultatul discuției?… „Lasă că postez eu!“
Cătălin Stavarache este taximetrist.