La cules de eresuri prin ograda zilei

Scrie Isidor de Sevilla (în Etimologiile sale) despre sepie: „Cerneala ei are atîta putere încît, spun unii, pusă într-o lampă, după ce toate celelalte lumini au fost stinse, îi face pe cei prezenţi să pară etiopieni“. Să stingem aşadar toate celelalte lumini şi să ne umplem lampa cu cerneală de sepie. Vom înşira aici cîteva superstiţii actuale şi am vrea să părem – pe cît se poate – etiopieni.

Un designer de nori (care îmbracă vremea în forme calde sau răcoroase) nu se apucă de croit vata înainte de a bate un cui într-un evantai. E încredinţat că astfel va opri vîntul să-i împrăştie creaţia aiurea. Interogatorii murali (cei care, înarmaţi cu bidinele şi prosoape lichide, aştern pe fiecare zid, în fiecare zi, o întrebare) nu pleacă la drum fără să înghită în sec, fiindcă înghiţitul în sec roade certitudinea. Politologul sumbru şi aproape statuar, din cauza poziţiei constant echidistante a trupului de la brîu în sus, nu deschide gura pentru a se pronunţa asupra conflictelor dintre gabori şi esteţi, care macină pacea în enclava Dristor, pînă cînd nu şi-a încuiat oglinda (lăsată cu uşile vraişte, aceasta i-ar compromite analiza grav). Să contemple peruca unui ou şi să o scuture de rouă este primul lucru pe care-l face, în zori, şefa unui ONG ezoteric, interesat de conservarea unor ocupaţii arhaice ameninţate cu extincţia, precum flocăitul.

Alte superstiţii sînt mai puţin directe: de pildă, aceea de a-ţi împleti un fir de borangic în cosiţe la intrarea într-un KFC, ca să nu aluneci pe ketchup. Sau descîntarea cartelei de metrou cu vorbele „De întîlnitură, / De izbitură, / De întîmpinătură“, ca să nu fii copleşit numeric la Apărătorii Patriei. Există şi superstiţii foarte discrete, pe care un observator neavizat le-ar putea lua drept simple gesturi uzuale (şi deloc elocvente), cum e aceea de a răsfoi îngîndurat o carte, observatorul neavînd de unde şti că răsfoitorul şi-a încrucişat degetele mîinii stîngi în buzunar, ca să nu-i fure Tolstoi sufletul. Sau păstrarea unei distanţe de fix 28 de centimetri între tine şi cel care stă în faţa ta la cinema, pentru ca Uma Thurman să nu se transforme pe neaşteptate într-o ridiche.

La speciile noi (cum ar fi hacker-ul de mahala şi vipera de la PR), superstiţiile sînt, desigur, mai rudimentare. Cel dintîi are grijă să eructeze gros de fiecare dată cînd apasă tasta „Enter“, fiindcă altminteri s-ar trezi cu monitorul plin de surcele. A doua, în ajunul preparativelor pentru un eveniment de răsunet (pe care şi-au anunţat pre-intenţia de a-l sprijini o droaie de sponsori mega-importanţi), îşi unge unghiile cu oja scoasă în miez de noapte din şapte fîntîni, ca să n-o deoache Alina de la HR.

La fel de primitive se arată a fi, din păcate, unele superstiţii ale feţelor bisericeşti (iertat fie-le gîndul). S-au înregistrat cazuri de preoţi ortodocşi care îşi mînau turma către mîntuire de la volanul unui Porsche, cu ultimul CD al Madonnei agăţat de parbriz, ca să-i ferească de ispitele cărnii. În schimb, interpreţii de jazz oltenesc, cu ale lor Olties but goldies, au dezvoltat superstiţii întru totul benigne: îşi spală în bere instrumentele (frunze eco, necontaminate electric) înainte de concert, pentru ca sunetul produs de ele să fie limpede şi amărui.

Nu încape îndoială că s-or mai găsi şi altele asemenea, dar nu ne-am angajat să fim exhaustivi, ci doar pilduitori. Potrivit unei datini culese din satul Pustiniş (judeţul Timiş), în anul 1979, şi pe care am extras-o dintr-o culegere de documente etnografice (Sărbători şi obiceiuri, vol. II, Banat, Crişana, Maramureş, Editura Enciclopedică, 2002), „copilul bolnav de boala rea era pus jos şi se punea fereastra pe faţa lui“.

Pe undeva, asta am şi făcut.