“La Creangă, pînă şi dracii vorbesc civilizat” – interviu cu Ioana PÎRVULESCU

Mitocanul sau ţoapa sînt personaje relativ des întîlnite în literatura noastră?

Să mă rezum numai la clasici. La Creangă, oamenii salută frumos, chiar dacă uneori li se întîmplă ca în zicala „Bună-ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat“. Şi ce frumos îşi dau bineţe personajele lui: „Bun întîlnişul, om bun!“ Pînă şi dracii vorbesc civilizat, cel mult un pic mai răstit, pînă şi dracii sînt pedepsiţi cînd nu zic „bodaproste“ după ce primesc de pomană. Iadul însuşi ţine cont de buna creştere. La Creangă mai apare ceva ce aparţine unei lumi cu fineţe înnăscută şi care a dispărut, cred, în zilele noastre: ruşinea, arta de a te înroşi, uneori chiar de a roşi în locul altuia. Nu poate exista frumuseţe de comportament în lipsa acestei, măcar metaforice, înroşiri. La Eminescu, de asemenea, pînă şi vicleanul copil de casă, Cătălin, e politicos şi atent. La Caragiale, ei, aici, într-adevăr, încep să apară mitocanii şi ţoapele, care uneori fac cuplu (deşi nu-i obligatoriu). Dar sînt mitocani care măcar mai aspiră la o lume manierată, pe care o imită stîngaci, ce-i drept, dar căreia nu i-au pierdut conştiinţa. Bădăranii de secol XIX şi din Belle Époque nu încremenesc în bădărănia lor, încă vibrează sufleteşte, caută ceva mai presus de ei sînt ridicoli, dar idealişti.

Pentru că v-aţi ocupat de literatura ultimelor două secole (iar literatura poate spune ceva şi despre societatea din care se inspiră) credeţi că numărul oamenilor prost crescuţi din societatea noastră a fost relativ constant sau au existat perioade mai bune şi mai rele?

Nu mă îndoiesc că variază. Azi proasta creştere e mai răspîndită ca oricînd şi e molipsitoare ca gripa. E curios că şi în epocile care au mizat pe politeţe şi bune maniere, cum a fost epoca victoriană, un scriitor ca Henry James pune în gura unui personaj o replică de tipul: „Niciodată bădărănia n-a fost atît de mare ca azi“. Or, noi, care putem compara „marea“ bădărănie de atunci cu cea de acum, constatăm că, statistic şi calitativ, am făcut enorme progrese... în rău. Ce zgîria urechile de atunci, e acum floare la ureche, ce îndrăzneau să facă şi să spună nepoliticos oamenii într-un an de zile se face şi se spune acum într-o zi. Ne ajută şi tehnica, de pildă telefonul mobil. Asta e o noutate în proasta creştere umană şi ţine de progres. Am senzaţia că progresul bădărăniei e favorizat şi de progresul tehnic, dar nu m-am gîndit îndeajuns la asta, e doar o impresie.

Ce exemple de proaste obiceiuri care astăzi au dispărut sau nu mai sînt posibile aţi descoperit prin literatură? Mă puneţi în încurcătură. Nu cred că a dispărut nici unul, cel mult recuzita s-a schimbat. Spre exemplu, „înjură ca un birjar“ a devenit „înjură ca un şofer de taxi“. Sau povestea cu servitorii. Deşi azi oamenii nu le mai spun aşa celor pe care îi plătesc pentru diverse treburi, de multe ori se poartă cu ei mai rău decît atunci cînd le spuneau aşa. Mă îngrozesc, de pildă, mamele care le terorizează pe „bonele“ copilului lor în cel mai sadic mod cu putinţă. Şi nu-mi plac bărbaţii care le caută nod în papură chelnerilor. Ce-i drept şi noţiunea „a servi“ s-a pierdut azi, fiindcă servitorii de mare casă şi clasă ajutau, se puneau la dispoziţie cu graţie, nu serveau. Adică, în cazurile fericite, a servi nu era servilism.

Există şi vreo regulă de bună purtare care astăzi s-a pierdut (chiar şi la oamenii civilizaţi) dar despre care credeţi că ar merita să fie recuperată?

Politeţea sufletului. Asta s-a pierdut cu totul. Dar şi acel savoir faire pe care îl aveau cei mai mulţi oameni, din toate zonele societăţii. Adică să ştii să spui cuvîntul potrivit, ca să-i faci pe cei din jur să fie în largul lor, să simţi, chiar în toiul celei mai pasionante discuţii, că există oameni în preajmă şi să le vii în întîmpinare în mod reflex. Să ştii instinctiv ce se face şi ce nu. Cînd nu te bazezi pe un bun-simţ natural, care-ţi dă siguranţă în tot ce faci, degeaba înveţi „pe dinafară“ nişte reguli. Totul trebuie să vină în primul rînd din interior. Să sperăm că sînt lucruri recuperabile.

Care sînt tipurile de încălcare a normelor de comportament care vă deranjează cel mai mult în prezent? Lipseşte eleganţa, mă refer, desigur, la atitudine. Ar trebui să se înveţe la şcoală cum să te porţi cu eleganţă în toate momentele şi în toate conflictele. Dacă unul greşeşte, tu trebuie să arăţi că eşti mai elegant ca el, iar nu invers. Apoi, cele care ţin de carnea cuvîntului, în presă şi pe stradă. Mulţi dintre oamenii care lucrează în presă au cedat fără să opună rezistenţă tendinţei de a şoca, de a face din ţînţar armăsar, de a stîrni furtuni în pahare cu apă şi de a le prezenta în chip de uragane, doar-doar atrag publicul. Şi, mai grav, această tendinţă a trecut şi în cărţile aşa-zis „ştiinţifice“, adică academice. Există nişte bune maniere ale cercetătorului, or, în cărţile care se publică azi, sînt tot mai des ignorate, iar asta mă sperie. Dacă Internetul, cum spunea odată Liviu Papadima, e un fel de folclor nou, cu toate trăsăturile acestuia, cărţile publicate ar trebui să fie altceva, să impună prin seninătate critică şi nuanţă.

Există devieri de la bunele maniere pe care le consideraţi acceptabile sau chiar simpatice? Nu mă deranjează cele care ţin de prea-plinul comunicării, de vioiciune, de vitalitate. Decît nişte ipocriţi care tac şi-apoi îţi fac mizerii, parcă-i prefer pe cei care spun ce au pe suflet. Decît nişte oameni mortăcioşi, care vorbesc numai cînd sînt întrebaţi, fără ton, adică fără implicare afectivă, prefer unii care nu aşteaptă neapărat să termini ce ai de spus, dar pe care cuvintele tale i-au atins suficient ca să aibă o reacţie, entuziastă sau dimpotrivă. (Doar la televiziune e foarte enervant un asemenea mod de discuţie, însă eu nu prea mai deschid televizorul şi mă apăr astfel de principala sursă de bădărănie din lumea nostră). Şi nu mă deranjează defel oamenii aiuriţi, distraţi, cei care sînt fără voia lor neatenţi cu cei din jur, ca-ntr-un minunat poem de Ionesco: „Aiurit / şi aburit, / cum eram, / tot mă iubeam“.

a consemnat Andrei MANOLESCU