La ce folosește o listă de lecturi obligatorii

Tema Dosarului sugerează că un cititor din zilele noastre se confruntă cu o serie de ispite care îl deturnează de la străvechiul și sfîntul obicei al cititului. Folosim puținul timp care ne-a rămas, din puținul timp care ni s-a dat, pentru a sta pe Facebook, pe Instagram și prin alte locuri sterpe, examinînd chipuri/fețe și comentînd la infinit afirmații apocrife. Și totuși, cele două „rețele de socializare“ oferă prilejul cel mai potrivit de a promova o carte, o librărie, o editură, un autor. Nu cunosc, în anul 2019, o modalitate mai bună. Și mai eficientă.

Dacă se citește mai puțin decît odinioară, decît înainte de 1990, să zicem, cauzele stau în altă parte. Și tocmai despre ele mi-am propus să vorbesc în cîteva rînduri. În primul rînd, voi spune că această obsedantă comparație și ieremiada cu privire la declinul lecturii nu mi se par întru totul corecte. Nu sîntem niște „pitici pe umerii unor uriași“, cum murmurau medievalii, trebuie să ne păstrăm cumpătul. Pînă în 1990, oferta de titluri era mult mai mică, infinit mai săracă, deși setea de evadare și de absolut era, probabil, mai ascuțită. Dar nu sînt deloc sigur că un cititor de Shogun (din 1988) era mai luminat, mai erudit decît un cititor de azi, oricît de puțin și de amestecat ar citi cel din urmă. Bibliografiile sînt incomensurabile. Comparația cu trecutul nu mi se pare validă.

Sigur, ne putem întoarce la tema ispitelor, putem observa că în anii ’80, de pildă, ispitele erau mai puține (două ore de televizor, filme plicticoase, spectacole de teatru în frig, despre jocuri pe smartphone ce să zic?), dar nici această constatare nu explică mare lucru. Oamenii nu cumpără cărți doar pentru a încerca, în imaginație, să trăiască niște ispite altfel inaccesibile. Numărul ispitelor nu are legătură cu faptul lecturii. Poți fi sfînt (un cititor de cărți, adică) și dacă nu te confrunți cu vreo ispită. Cînd Dumnezeu a murit, de ce-ar supraviețui tocmai ispititorul?

Mă întorc la cauze. Înainte de orice, aș menționa un fapt simplu. Statisticile arată că, în 2018, cifra de afaceri a editurilor și librăriilor a crescut. Nu știu dacă se citește mai mult, cifra nu ne spune nimic în privința asta (deși dă de înțeles, ca Oracolul din Delphi), știu că s-au vîndut mai multe cărți. Și unde sînt cărți, e posibil ca un copil să fie interesat să ia una în mînă și să o deschidă. Va face asta, firește, numai dacă a fost învățat să deschidă o carte și să caute acolo o plăcere. Profesorii propun elevilor liste de lectură. Și eu propun înșiruiri de filosofi impenetrabili. Am consultat o astfel de listă pentru clasa a IX-a și am estimat o după vechile mele liste de „școlar întru melancolie“, ca să mă exprim ales, ca poeții. Multe s-au schimbat, e firesc. Nu se mai propune Dumas. Nici Jules Verne. Nu contează. Am fost interesat mai degrabă de discursul/introducerea profesorului care a recomandat lista decît de enumerarea titlurilor în sine.

O listă, oricare ar fi și oricît de lungă/laconică, induce ideea de obligație, de chin, de lucru făcut la îndemnul unei autorități discutabile. Dacă n-ai străbătut lista, dacă nu-ți vei asuma suferința, nu vei lua 10. Se presupune că o notă sub 10 constituie, pentru elevii de astăzi, un chin și mai mare decît acela de a citi Viața ca o pradă de Marin Preda (era pe lista inspectată de mine, nu mint). Ceea ce nu-i întotdeauna adevărat. Orice listă de acest fel cuprinde cărți pe care trebuie să le citești. Chiar dacă nu vei muri de plăcere. Profesorul se cuvine să explice, pe înțelesul oricui, că, fără aceste cărți obligatorii (cărțile din „canonul opțional“), un cititor nu va ajunge niciodată să se descurce într-o bibliotecă, că nu va fi niciodată un „om cultivat“. Și că a fi om cultivat tocmai asta înseamnă: a putea rîndui o mulțime de cărți fără ajutorul bibliografului menționat de Robert Musil, fără ajutorul profesorilor. Și ar mai fi de spus ceva – elevilor dintr a IX-a, cititorilor acestui articol. Plăcerea lecturii nu este un dat natural, nu ne naștem cu ea, din păcate. Plăcerea se învață. Dar, pînă la plăcere, există listele de lecturi nesuferite pentru trimestrul I și pentru vacanța de iarnă. Fără ele nu se poate. Ei bine, îmi închipui că un profesor priceput va ști să explice școlarilor aceste secrete, va arăta limpede rațiunea listei. Dacă nu va fi în stare, în România se va citi la fel de puțin (sau de mult) ca astăzi.

Am ajuns și la clasici, fiindcă listele de lecturi consemnează mai cu seamă scriitori clasici sau în curs de „clasicizare“. Unii profesori mi-au mărturisit că sar peste ei cu o sinceră părere de rău. Mulți fac așa, chiar dacă nu știm și n-au anunțat „urbi et orbi“, fiindcă nu au cont pe Facebook. Ei spun – și au dreptate – că numiții clasici nu mai sînt întru totul lizibili. Ceea ce mi se pare vădit. Atunci să discernem lizibilul de ilizibil. Cineva tot ar trebui să o facă. Problema e delicată și presupune o discuție serioasă. În definitiv, ce este un „clasic“? La „clasicii noștri“ mă refer acum, nu la „clasicii altora“, fiindcă e simplu cu Homer, Boccaccio, Jane Austen și Tolstoi, dar este mai greu cu Negruzzi, Odobescu, Alecsandri și Hortensia Papadat-Bengescu. Așadar, ce este un clasic? Un nume pentru statui și licee? O fantomă care bîntuie mințile școlarilor? Un autor de citate la serbările de sfîrșit de an, la întrunirile academice, la șezători? În nici un caz. Deși foarte necesară, o astfel de discuție nu s-a făcut încă. În definitiv, care ar fi autorii de predat în liceu? Și care pot rămîne în istoriile literare ca nume foarte prestigioase, care binemerită de la noi toți?

Prin 1998, dacă nu greșesc, Dilema veche a încercat o discuție – mai mult sau mai puțin critică – despre Eminescu, omul și opera, cum se zice. Articolele erau decente, dar reci. Națiunea simțitoare a sărit în sus. Inclusiv profesorii care acum îi evită pe clasicii „noștri“ (deși îi citesc pe clasicii „altora“), fiindcă ai noștri ucid plăcerea lecturii și îi terifiază pe bieții elevi.

Deci, la ce folosește un clasic? De ce ar trebui citit de elevii de liceu? Și asta se cuvine elucidat de către profesor pe înțelesul copiilor. Dacă nu reușesc să-i facă să priceapă, au propus lista de lecturi „obligatorii“ în zadar. Eu le-aș spune cam așa: dacă nu-l veți citi pe cutare clasic (măcar pe sărite), nu vă veți bucura de cartea nimănui, nu veți simți nici cea mai mică plăcere, nici un fior. Și în nici un caz nu veți fi în stare să spuneți cîteva cuvinte într-o conversație isteață, la un festin aniversar, cînd toată lumea vine cu citate din înțelepți. Mai mult: nu veți fi în stare să spuneți nimic. Fiindcă ați rămas fără cuvinte.

În fine, fără Rondelul rozelor ce mor, fără Plumb, te apuci de scris poezii degeaba. Sîntem țara în care numărul scriitorilor îl întrece cu mult pe cel al naivilor care citesc. Nimeni n-a comentat îndeajuns acest paradox amețitor. 

Valeriu Gherghel este profesor la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi și scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Roata plăcerilor. De ce nu au iubit unii filosofi cărțile? (Polirom, 2018).