La ce folosește jazzul - anchetă

12 iulie 2023   Tema săptămînii

Am gîndit această anchetă ca fiind destinată nu doar muzicienilor de jazz sau din diverse alte genuri conexe, dar și celor apropiați, într-un fel sau altul, fenomenului, de la ascultători pasionați și pricepuți la organizatori de festivaluri de jazz. Iată-i pe cei care au răspuns (dintr-un număr mult mai mare de invitați și invitate) celor două întrebări ale anchetei noastre: 1) Ce este jazzul și la ce folosește? și 2) Care este discul dvs. de jazz preferat?

P.S. N-am menționat în ce calitate au răspuns invitații noștri la întrebările anchetei întrucît n-am vrut să „alterăm” calitatea răspunsurilor. (M. C.)

 Nicu ALIFANTIS

1) Pentru mine, jazzul e aidoma unei povești de Fănuș Neagu spusă în șoaptă de Johnny Răducanu undeva, într-o casă de demult, la mine la Brăila. E un balsam făurit din emoție pentru alinarea rănilor sufletului, gîndurilor și trăirilor.

2) Discul preferat nu poate fi decît acel disc pe care-l pui pe pick-up și așezi cu grijă pe el acul înfipt adînc din inima ta.

# Sebastian BURNECI

1) Jazzul este o formă de artă care, prin frumusețea și complexitatea ei, folosește calității vieții.

2) Michael Brecker – Wide Angles.

 Radu PIELOIU

1) Chiar așa, ce este jazzul? Orice muzician de jazz ar trebui să-și pună această întrebare. Mai e jazzul ce a fost? Ce s-a schimbat și de ce? Cred că răspunsurile la această întrebare sînt diferite, de la caz la caz. Pentru mine, jazzul a devenit lumea aceea în care sînt liber să mă exprim așa cum sînt, sincer, cu tot cu defecte și calități. Jazzul e privit în continuare ca un gen de muzică elitist, nișat, deși vedem multă „muzică ușoară” inserată sub pretextul „jazz”. Cred totuși că jazzul e un univers în sine și ajută la o mai bună înțelegere a naturii umane, de la creativitate, pînă la anduranță. 

2) Nu merge unul singur, nu cred în acest concept. Foarte greu am ales următoarele trei, în ordine cronologică, discuri care m-au marcat și influențat artistic: Esbjörn Svensson Trio – Seven Days of Falling, Avishai Cohen Trio – Gently Disturbed și Aaron Parks – Invisible Cinema.

 Sorin ROMANESCU

1) Jazzul este singura formă de artă americană autentică. A apărut la începutul secolului al XX-lea, a devenit un instrument muzical universal de creație spontană, a depășit de mult sonoritățile tipic americane, fiind o muzică ce transcende granițe și culturi, și al cărei atribut și ingredient principal este improvizația. Jazzul accesează resorturi intime ale ființei, dar în același timp problematizează, pune întrebări și poate fi incomod pentru că iese din norme și convenții. Folosește ascultătorului de muzică deschis și curios către noutate și surpriză, liber, dispus să accepte și să se bucure de viață în întregul ei, cu imperfecțiuni, frumuseți, bucurii și întrebări fără răspuns. 

2) Pat Metheny – One Quiet Night.

 Sebastian SPANACHE

1) Pentru mine, jazzul are capacitatea unică de a provoca introspecție. Prin melodii sincopate, armonii complexe și natura improvizației, ascultătorii și muzicienii de jazz își explorează deopotrivă propriile emoții, gînduri și experiențe. Contestînd structurile muzicale tradiționale și îmbrățișînd spontaneitatea, jazzul te încurajează să te adîncești în peisajul tău interior, unde se creează o conexiune profundă și mai personală cu muzica.

2) Există o bătălie crîncenă între Pat Metheny – The Way Up și The Yellowjackets – Time Squared.

 Adi STOENESCU

1) Jazzul a apărut în viața mea cînd mi-am dat seama că nu pot continua doar cu niște piese prestabilite, scrise pe partitură. Eram în liceu și voiam să produc o muzică pe loc, deci una care nu este învățată pe de rost, dar care să aibă logica și coerența ei. Pentru asta, a trebuit să descifrez limbajul, să-mi însușesc vocabularul, adică să înțeleg cum funcționează armonia, melodia, ritmul. Am putea spune că este vorba despre compoziție aici, și așa este. Dar compoziția este un proces lent. Cum ar fi dacă am învăța să compunem muzică în timp real? Cum spune Wayne Shorter, improvizația este o compoziție accelerată, și invers, compoziția este o improvizație încetinită. Sigur, și celelalte genuri muzicale folosesc improvizație, dar în jazz, pentru mine, ea e ingredientul principal și cred că pentru asta se strîng oamenii (pe scenă sau în public) la concerte și la jam sessions.

N-aș ști să zic la ce folosește jazzul, la fel cum nu știu la ce folosește să te îndrăgostești de cineva sau de ceva. Intervine la un moment dat o atracție pentru anumiți jazzmani, pentru felul în care sună un anumit instrument, pentru dezinvoltura cu care cineva cîntă, expresia lor personală sau chimia lor de grup, pentru atmosfera din timpul unui festival și pentru oamenii pe care îi cunoști acolo.

2) Mi s-a părut mereu interesant că nu am ascultat foarte metodic albume întregi de jazz, cum făceam înainte cu trupele de rock. Atracția a fost mereu pentru instrumentiști, în primul rînd. Mă rezum acum la cîțiva pianiști pe care i-am ascultat extensiv: Keith Jarrett, Brad Mehldau, Kenny Werner, iar mai nou Pablo Held și Glenn Zaleski.

 Călin TORSAN

1) Bun, spun o banalitate, că jazzul nu-i decît un stil muzical printre atîtea altele. Ca ascultător și explorator al unor zone extreme ale stilului respectiv, am deprins mai multe valențe ale acestei muzici înșelătoare. Înșelătoare, fiindcă ea determină mai întotdeauna discuțiile privind libertatea muzicianului, iar lucrurile nu stau chiar așa: a fi jazzman este la fel de complicat și de restrictiv ca orice așezare într-un stil. 

Jazzul mai este și o muzică etnică. La care oricît ai vrea să ai acces, tot nu vei putea dacă nu te-ai născut în America. Sigur, formele așa diferite ale jazzului european, contemporan sau nu, par a mă contrazice, dar chiar și acela este închegat pe osatura unei gîndiri muzicale alogene. Jazzul mai este și forță, căci și-a impus cam peste tot norma și rezolvările ritmice ori armonice. De multe ori, ascultînd un post național de radio, sînt mai degrabă dezamăgit de apelul constant și aproape exclusiv la perioada clasică a jazzului și la personajele lui iconice. Iar asta măcar îmi sună clar, că jazzul este mai mult decît așa ceva. Mai mult decît standardele cîntate și răscîntate, așa cum gimnaștii reiau la aparatele lor exercițiile impuse. Detaliu ce pare să aibă însă legătură cu tradiția. Și, neîndoielnic, jazzul înseamnă tradiție, o tradiție culturală în preajma căreia bîntuie rafinații, chit că mulți dintre ei nu au acces decît la stratul superficial al genului. La ce folosește jazzul? Poate că la umplerea timpului cu oarecare foloase. Ca mai toată arta, de altfel.

2) Este o întrebare care mă încurcă. De obicei, nu reacționez la întrebări atît de tranșante. Totuși, punînd puțină ordine între preferințele mele, caut răspunsul amintindu-mi albumele care m-au influențat profund, schimbînd ceva în modul cum percepeam muzica sau confirmîndu-mi niște trăiri și idei ținînd de universul sonor, dar cărora nu le dibuiam geneza. În lumina celor zise, pot alege unul dintre discurile lui John Coltrane, deși nu mi-este prea clar și pe care dintre ele. Mă opresc, pînă la urmă, la Ascension, deși răspunsul meu putea arăta și altfel.

 Alin VAIDA

1) Jazzul, ca toată muzica, de altfel, are multe „întrebuințări”, dar cred că o definiție care poate reuni atît muzicienii, cît și simplii ascultători sună cam așa: este coloana sonoră a sentimentelor noastre. Muzicienii se pot exprima prin muzică, iar ascultătorii pot empatiza. Desigur, sînt multe sentimente și de aceea sînt și multe genuri muzicale. Iar dintre toate acestea, jazzul este sunetul introspecției, al gîndurilor mai profunde, al unor stări pentru care trebuie să fii pregătit să-ți deschizi mintea și sufletul. 

Probabil de aceea nu oricine ascultă jazz, fiindcă nu oricine este pregătit să intre în contact cu sinele. Sîntem pregătiți oricînd să refulăm sau să ne destindem, să ne distrăm și există o muzică și pentru asta. Dar nu sîntem pregătiți mereu să ne înfruntăm gîndurile mai profunde, planurile pe termen lung, sentimentele mai puternice.

Jazzul e perceput ca fiind complicat, doar pentru că te provoacă la niște stări mai complicate. Dar complexitatea muzicii ar trebui să fie responsabilitatea și povara doar a celor care o redau, nu și a celor care o ascultă. Ca să te bucuri de jazz, trebuie să fii deschis și să lași garda jos. Dar cînd îți iese, parcă descoperi o lume nouă.

Am început să lucrez cu jazzul plecînd de la ideea că este coloana sonoră perfectă a stărilor pe care îmi doream ca publicul să le simtă la noi la festival. Și, în timp, am ajuns să cred că jazzul m-a făcut să fac pace cu mine și să fiu OK cu ce e în capul meu.

2) Nu am un disc preferat de jazz, ci am stări și stări. Muzica e în continuă schimbare, la fel ca noi, și atunci e greu să ai o constantă pe termen lung, cum ar fi un disc preferat. Însă acum, anul acesta, am ascultat mult Ahmad Jamal – Poinciana. Piesa „Ahmad’s Blues” este una în care mă regăsesc foarte bine. Coloana mea sonoră. O lejeritate și un comic de suprafață, care ascunde în fapt un „ceva” complex și adînc. 

 Luiza ZAN

1) Jazzul este cea mai liberă desfășurare a unui discurs muzical. El poate să creeze reguli noi, să definească stări noi, să formeze principii noi. La ce folosește? La scufundarea ființei muzicianului de jazz în automotivare, cu moderație dată de cunoașterea limbajului specific. În două cuvinte: jazzul este împletirea dintre muzica clasică și restul muzicii de pe pămînt. La ce folosește? La descoperirea curajului, a spontaneității și împlinirea sinelui creator.

2) Miles Davis – Kind of Blue. Cred că nici un om de pe pămînt nu are voie să trăiască necunoscînd acest capăt de univers.

anchetă realizată de Marius CHIVU

Foto: Michael Brecker/ wikimedia commons

Mai multe