La ce bun umorul?
Luna viitoare se împlinesc cinci ani de cînd zece jurnalişti şi ilustratori au fost ucişi în masacrul din redacţia publicaţiei satirice franceze Charlie Hebdo pentru „vina“ de a fi glumit pe seama islamului. Anul acesta, în vară, The New York Times a decis ca în ediția internațională să nu mai publice caricaturi politice, asta după ce o caricatură care-l înfățișa pe prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a fost interpretată ca „antisemitism“. Anul trecut, Pittsburgh Post-Gazette a concediat trei caricaturiști premiați cu Pulitzer din cauza unor caricaturi cu Trump.
„Caricaturiştii sînt precum canarii din mină“, a declarat Steve Benson, unul dintre concediați, iar președintele Asociației Caricaturiștilor Americani, Kevin Siers, a declarat și el: „Claritatea, directeţea şi ascuţimea satirei fac din caricaturiști vehicule puternice ale libertăţii de expresie“. Între timp, comedianți precum Kevin Hart, Bill Burr sau Dav Chapelle au fost criticați din cauza glumelor lor pe seama mișcării #MeToo sau a comunității LGBTQ, în numele menajării sensibilităților victimelor sau ale minorităților.
În serialul Dangerous World of Comedy, difuzat de Netflix, Larry Charles documentează fenomenul stand-up comedy în ţări marcate de fundamentalisme religioase, dictaturi militare şi războaie civile unde comedianţii sînt, uneori, ucişi pentru glumele lor. „Aspectele serioase ale culturii de clasă sînt oficiale și autoritare; ele sînt combinate cu violență, interdicții, limitări și cuprind mereu un element de teamă și de intimidare. Asemenea elemente erau predominante în Evul Mediu. Râsul, dimpotrivă, învinge frica, deoarece nu cunoaște inhibiții și restricții. Violența și autoritatea nu recurg niciodată la idiomul lui“, scria Mihail Bahtin în plin stalinism în studiul său clasic despre Rabelais.
Evul Mediu, stalinism, dictaturi militare, state fundamentalist religioase. Dar iată că și în democrațiile occidentale umorul este supus unor limitări ce țin de corectitudinea politică: în funcție de obiectul glumei (rasă, etnie, imigrație, minorități sexuale și religioase ș.a.), umorul poate fi considerat „inacceptabil social“, dacă nu de-a dreptul abuziv, pe motiv de discriminare, agresiune sau legitimare a unor prejudecăți și fobii. În fața unor subiecte sensibile, umorul pare constrîns să preîntîmpine prezumţia de ofensă. Însă cum poate fi dovedită intenția discriminatorie/violentă a unei glume și cum poate fi cuantificată ofensa subiectului? Și încă o dilemă: (pretinsa) ofensă incriminează sau, de fapt, legitimează gluma? Ofensa nu demască lipsa de umor a subiectului? Și nu e asta, în sine, o situație amuzantă?
Subspeciile umorului (satira, parodia, pamfletul, caricatura, șarja) sînt, prin definiție, exagerate și inconfortabile. Dar umorul este deseori o parafrază critică în negativ: speculează diferențele, clișeele și prejudecățile, deformează și exagerează tocmai pentru a sublinia absurdul unei situații, opinii, stări a lucrurilor.
În fond, ce funcție are umorul? Există lucruri cu care nu se (mai) poate glumi?
Ilustrație de Ion BARBU