La ce bun o antropologie în vremuri de criză?...

21 octombrie 2010   Tema săptămînii

La începutul lui ianuarie 1990, în chiar primele zile ale decompresiei postcomuniste, lua naştere, printr-un gest de entuziasm necontrolat, Societatea de Antropologie Culturală din România (SACR). Membrii săi nu prea erau însă antropologi (de unde şi cum?), ci un grup de intelectuali umanişti doritori de o altă abordare şi înţelegere a culturii, în general, şi a celei române, în particular. Această tentaţie s-a extins apoi ad libitum în toate colţurile ţării... Au fost anii unei antropologii fără antropologi sau – după cum constata Gheorghiţă Geană – ai unei instituţionalizări fără profesionalizare: antropologia devenise mai mult modă decît profesie! 

La douăzeci de ani de la acest început, despre SACR se poate spune, parafrazîndu-l pe Poet, că azi o vedem şi nu e! Dacă în primul deceniu se putea vorbi mai mult despre o formă fără conţinut, în ultimii ani s-ar zice că avem de-a face tot mai mult cu un conţinut care şi-a pierdut forma – căci SACR se află în moarte clinică de aproape un deceniu. De aceea, conferinţa Societăţii, care tocmai s-a încheiat de curînd la Bucureşti şi la care au participat aproximativ o sută de profesionişti, poate fi considerată o împlinire, în care forma şi-a găsit în sfîrşit conţinutul: se poate spune de acum că, formal şi real, antropologia există în România! 

Dar la ce bun o antropologie în vremuri de criză? – se pot întreba unii. Nu vor fi fost însă prea mulţi cei preocupaţi de o asemenea întrebare în anii ’90, măcar pentru simplul motiv că vizibilitatea socială a antropologiei era încă foarte redusă. Intrată pe un cal alb în domeniul ştiinţelor sociale, antropologia avea însă deja ambiţii mari. „Emergentă“ ca întreaga societate şi asimilînd rapid critica postcolonială încă la modă în Occident, ea a transferat, nu totdeauna critic, procedurile deconstrucţiei postmoderne la practica terapiei postcomuniste. Direct, prin abordări care se reclamau explicit din antropologie, dar mai ales indirect, prin domenii alimentate de gîndirea antropologică (national studies, gender studies, istorie orală, dezvoltare locală etc.), aceasta a contribuit, mai mult decît se crede îndeobşte, la deconstrucţia naţiunii şi a altor „mari naraţiuni“ în care era „încremenită“ gîndirea socială şi politică românească. Mai departe, antropologia a făcut acest lucru fie direct, abordînd frontal aceste probleme, fie indirect, printr-o schimbare radicală de scală: în locul marilor structuri sociale şi ideologice, în locul abordărilor macro de toate soiurile, antropologii au impus treptat „studiile de caz“ – localul, cotidianul, individualul – ceea ce ştiinţele sociale numeau deja de ceva vreme agency, producînd astfel ceea ce un antropolog grec numea o „antropologie a particularului“. Cu riscul de a arunca, uneori, copilul împreună cu apa din copaie... 

Ce face însă în prezent antropologia, ce ar putea ea să facă după consumarea (relativă) a acestei perioade vindicative? 

Chiar dacă pathosul postcomunist nu s-a temperat încă întru totul, a devenit tot mai clar, după douăzeci de ani de la căderea regimului, că nu totul se explică prin tarele trecutului comunist şi că nu tot viitorul se reduce la grăbirea unei tranziţii teleologice şi salvatoare. Trăim într-o lume care s-a schimbat structural mult dincolo de ritmul conflictelor dintre generaţii şi pe care o înţelegem tot mai puţin şi mai fragmentar. O lume în care abundă (aparente) contracţii pentru care aparatul nostru conceptual se reduce adesea la termenii leneşi de hibriditate sau glocalizare – cînd nu recurgem direct la o judecată de valoare în termeni de kitsch: ţăranul nu mai e ţăran, în timp ce oraşul, eliberat de constrîngerile sistematizărilor comuniste, ne apare traversat de practici rurale, tradiţiile se marketizează, oralitatea se mută online, localul şi regionalul concurează naţionalul – ca să nu mai vorbim de întreaga lume a virtualului fără de care este tot mai greu să înţelegem viaţa noastră „reală“. A numi toată această diversitate „hibriditate“ sau a vedea pretutindeni doar expresii ale „glocalizării“ nu este astfel decît o recunoaştere implicită a unei incapacităţi de înţelegere. În acest context, antropologia poate – şi ar trebui – să contribuie, prin scufundarea în diversitatea şi profunzimea studiilor sale de caz, la identificarea, numirea şi „descrierea densă“ a acestei diversităţi specifice şi, astfel, la o înţelegere mai aşezată a vieţii noastre sociale actuale, dincolo de impresiile amuzate de exotism sau judecăţile dezabuzate de decadenţă cu care ne-au obişnuit discursurile publice. Este ceea ce au făcut, de altfel, mulţi dintre antropologii prezenţi la recenta conferinţă a SACR. 

Şi viitorul? Este, evident, prezumţios să emiţi orice fel de părere în această privinţă. Poţi să te uiţi însă la ce se prefigurează deja în prezent, pentru a-ţi forma o bănuială despre ce ne rezervă viitorul. Judecînd după discuţiile mai mult informale din jurul conferinţei şi după semnele disponibile în antropologiile mai mature, o revenire la teorie şi modele ale umanului pare să se contureze deja. Lupta cu „marile naraţiuni“ nu s-a consumat, nu a trecut ca o simplă modă, ci a fost în cea mai mare parte asimilată şi asumată, integrîndu-se în aparatul critic al disciplinei. Cu acest acquis comunitar, antropologia pare să privească din nou – şi altfel – la problemele Omului şi să-şi asume din nou – dar altfel – o responsabilitate morală care nu a lipsit niciodată părinţilor ei fondatori.

Mai multe