La ce bun Centrul Istoric?

28 iulie 2005   Tema săptămînii

"...să se mute cişmeaua de pe Lipscani, că este în mijlocul trotuarului şi incomodează circulaţia, că este stricată, că toţi au magazine şi sînt avuţi ." (plîngere adresată Primăriei Capitalei de unii locuitori ai străzii Lipscani pentru transformarea fîntînii aşezate pe domeniul public în gură de stropit, 28 iunie 1872) De la o vreme încoace, chestiunea Centrului Istoric a început să migreze, cu oarece repeziciune, dinspre marginea îngăduită a polemicilor către centrul fierbinte al preocupărilor, fie ele gazetăreşti, administrative, politice sau chiar (prin inducţie) comunitare. Strident-declamatorii sau discret-operaţionale, interesele de a reabilita inima Capitalei sînt, fireşte, mai mult decît legitime şi cu necesitate urgente. Pentru că starea de degradare a ajuns la limita (in)suportabilului. Pentru că locuirea aici nu mai e posibilă. Pentru că astăzi comerţul, odinioară reprezentativ pentru oraş, atinge grotescul. Pentru că e vorba despre o valoare culturală naţională. Pentru că valoarea terenului şi-a imobilelor are un potenţial aproape deloc exploatat. Pentru că, în fine, e vorba despre Centrul Istoric al Capitalei. Toate aceste motive - şi lista poate, desigur, continua - sînt absolut întemeiate, iar afirmarea lor publică, în drum către asumarea lor efectivă, nu poate fi decît prilej de neîngrădită bucurie. Dacă însă astăzi toate aceste preocupări se dovedesc dilematice, în vremurile construirii oraşului modern ele erau mai mult decît fireşti, înscriindu-se fără încrîncenare în preocupările de administrare a întregului oraş, într-o viziune în care centrul nu era altceva decît unul dintre mădularele Bucureştiului, căruia trebuie să i se poarte de grijă în aceeaşi măsură (chiar dacă, poate, cu mai multă dragoste) cu celelalte. O demonstrează o întreagă politică urbană de după 1830, în eforturile de modernizare şi de construire nu numai a părţii evidente a oraşului (imobilele şi spaţiile publice), dar şi a infrastructurii, a mobilierului urban, gîndite ultramodern (pentru atunci, ca şi pentru acum) în termeni de "reţea". Despre naturaleţea cu care se puteau rezolva problemele urbane ne vorbeşte şi plîngerea adresată Primăriei de către locuitorii din lipscănie pentru mutarea cişmelei de pe domeniul public, pentru că îi "incomodează". Dacă aruncăm o privire în arhivele Primăriei, vom afla că nenumăratele astfel de petiţii erau, de obicei, rezolvate cu firescul cu care o administraţie trebuie să îşi asume rolul de negociator între interesele membrilor comunităţii şi interesul public al comunităţii reunite. Mă întreb cum s-ar putea răspunde astăzi unei plîngeri care ar cere desfiinţarea stîlpilor de iluminat de pe strada Lipscani, dimpreună cu coşurile gemene de gunoi aferente, pe motiv că se află pe mijlocul străzii, că sînt stricaţi şi imunzi. Dar de unde şi de cînd pornesc interesele reabilitării? Desigur, nu trebuie să ne imaginăm că numai la noi Centrul Istoric pune probleme. Centre istorice falite au şi "ei", numai că au început mai devreme să se ocupe de ele. De fapt, chestiunea degradării zonelor istorice ale oraşelor începe să se pună în mai toate ţările europene de prin anii cincizeci, cînd ravagiilor războiului li se adaugă şi acelea, urbanistice, ale modernismului, şi cartiere întregi de locuire tradiţională sînt fie demolate spre a fi reconstruite, fie abandonate în favoarea cartierelor de blocuri, sănătoase, însorite, moderne, noi. Locuirea în zonele istorice începe atunci să fie privită ca insalubră, învechită, indezirabilă. Şi atunci cartierele centrale rămîn pradă abandonului pînă destul de tîrziu, pe la începutul anilor optzeci, cînd încep să devină obiect pentru reabilitare şi subiect pentru turismul din ce în ce mai "cultural". Problemele reabilitării unor astfel de zone sînt legate în primul rînd de calitatea locuirii (apartamente care au rămas, la nivelul echipării, la acelaşi stadiu ca la sfîrşitul războiului), de circulaţie sau de staţionare (lăţimea străzilor e de cele mai multe ori insuficientă pentru ca maşinile să se poată strecura, opri, zăbovi). Apoi, populaţia relativ săracă rămasă să locuiască în astfel de condiţii este, de cele mai multe ori, incapabilă să repare, să întreţină sau să modernizeze locuinţele. Calităţile acestor locuri care, în fine, au început să fie lăudate şi înţelese, sînt însoţite de defectele pe care le întreţin: culoarea locală, atmosfera, convivialul ascund de mule ori sărăcie, mizerie, promiscuitate. Pe de altă parte, centrele renovate şi transformate în muzee şi în birouri luxoase sînt, probabil, la fel de triste. Aceasta face ca limitele operaţiunilor urbane de renovare a Centrului Istoric să se afle într-un echilibru extrem de fragil, căci reabilitarea care ţine seama numai de patrimoniul construit poate repede eşua într-un exerciţiu de pietrificare, de îngheţare a propriei sale istorii. Abordările actuale ale proiectelor urbane merg în sensul refacerii oraşului din el însuşi mai degrabă decît prin adăugiri, într-o viziune care să înscrie chestiunea Centrului Istoric într-o politică urbană globală. Centrul Istoric al Bucureştiului se confruntă şi el cu probleme de aceeaşi natură, chiar dacă, poate, cauzelor amintite li se adaugă şi cele ale schilodirii ideologice a oraşului. Care ar fi, aşadar, cîteva dintre raţiunile de a reabilita Centrul nostru Istoric? Căci fiecare oraş e singular şi scapă clasificărilor şi generalizărilor. Pragmatic, pentru că lipscănia renovată ar duce la creşterea atractivităţii turistice a locului, legată firesc şi de o creştere imediată a volumului şi a calităţii comerţului din zonă, deci o creştere economică benefică pentru întreaga comunitate. Simbolic, aici se găseşte inima oraşului, centrul de la care acesta a pornit şi care îi este bolnav. Chiar dacă astăzi oraşul a căpătat alte, tot mai multe centre, unele artificiale, altele agresive (tot soiul de plaza ale societăţii de consum care întorc, indiferente, arogante, spatele oraşului viu), lipsa de grijă pentru centrul întemeietor ar echivala cu o exprimare fără echivoc a urii de sine, cu o negare a identităţii şi a originilor. Singularitatea acestui centru nu stă în colecţia de piese nemaiîntîlnite, ci în alăturarea stilurilor şi-a epocilor, în ansamblul pe care piesele îl formează. Aşezarea densă a construcţiilor pe loturi înguste şi lungi, ce fac trecerea dintr-o stradă în alta, e stranie în raport cu grădinile alternînd casele-vagon ale tîrgoveţilor din restul oraşului tradiţional. Ea se datorează, probabil, vocaţiei comerciale mai intense pe care zona o moşteneşte, încă de pe vremea Curţii Domneşti (abandonată, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea). Alăturarea de hanuri şi biserici, adesea împreună în hanurile mari, mănăstireşti, a permis mai tîrziu, către sfîrşitul secolului al XIX-lea, implantarea pe locul unor foste asemenea mari proprietăţi (în raport cu loturile înguste care fac specificul străzilor) a instituţiilor statului modern (Banca Naţională, CEC-ul, Bursa, Muzeul de Istorie se găsesc pe locul unor hanuri mănăstireşti sau domneşti). Sentimental, pentru că acest tărîm stăruie în imaginarul nostru, reflexie a unui Levant suspendat în febra modernizărilor occidentale, unde nepăsarea boierească se îmbină cu nesimţirea grosolană, unde rafinamentul coabitează straniu cu superficialitatea extremă şi evlavia cu mitocănia. Poate că tocmai pentru asta el e viu, ca şi oraşul căruia îi este inimă, căci "les villes qui ne se laissent pas reconstruire dans l'imaginaire sont des villes inhabitables". (Jean Ladri

Mai multe