La Belle Époque – „Labele-poc”
Gluma asta răsuflată aproape că o uitasem. O știau toți puștanii de pe „vremea mea”, care – asta e! – s-a nimerit să fie și vremea lui Ceaușescu. Mi-a fost dat s-o aud iar, destul de des, în ultimele săptămîni, mai precis de cîte ori un fost puștan de pe „vremea mea” mă întreba la ce mai lucrez și trebuia să-i răspund că scriu ceva despre La Belle Époque. „La Belle Époque sau Labele-poc?”, venea invariabil întrebarea. Grea dilemă, tovarăși! Crezuserăm la un moment dat că revoluția din 1989 ne scosese din ea, dar uite că nu, uite că încă ne fugărim unii pe alții între cele două capete ale sale. Noi nu mai sîntem de mult puștani, iar cei care sînt, azi, nu mai înțeleg de ce ar trebui să rîdă cînd aud poanta. De fapt, nici măcar nu e singura poantă de pe vremea noastră rămasă fără obiect. Mai țineți minte cum ne cocoșam de rîs la replicile alea tîmpite din filmele cu eroi ai muncii socialiste? Azi, cînd se reiau la TV – și se reiau, se tot reiau pînă la sațietate –, în afară de noi, nimeni nu mai rîde. Dacă le revezi tolănit pe canapea între maică-ta și copilul tău adolescent, a bătrînă te va surprinde, cel mai probabil, cu un oftat din rărunchi și o palmă peste gură cînd te umflă rîsul, iar „ăla micu’”, iarăși cel mai probabil, îi va ține partea ei, nu ție, din motive pe care nici tu, nici armata de pedagogi de școală nouă nu reușiți să le înțelegeți și, la drept vorbind, nici nu vă prea străduiți. Altminteri, explicația e simplă: pentru ei doi, treaba e acum serioasă. Stupizenia poveștii nu li se mai pare esențială, ci referința la un timp ideal la care amîndoi jinduiesc, deși din direcții diferite. Un timp al ancorelor. E un fapt demonstrat, în lipsa sentimentului de încredere în viitor, nostalgia (a ta sau a altora) se potrivește ușor în golul lăsat de propriul proiect de viață. Cînd prezentul dizolvă temeinic identitățile fără a propune nimic în schimb, nostalgia îți dă confortul ancorei înfipte în identitatea pe care nu ești pregătit să ți-o pierzi sau, la capătul opus al scării generațiilor, pe cel al frînghiei de care te-ai putea agăța ca să îți dibuiești cumva o identitate.
Nostalgia se naște ușor în acel tip de vremuri care se reașază, se tot reașază și nu mai termină de reașezat, iar oamenii prinși între faliile lungii reașezări își pierd pur și simplu simțul direcției. Istoria – care poate nu ar conta prea mult dacă nu s-ar suprapune cu viața lor personală – li se pare blocată într-o fundătură fără speranțe, o fundătură în care putrezesc de-a valma, și ei, și ea. Așa e lumea, așa e psihologia omului și parcă încep să presimt că, dacă lucrurile vor continua în același trend, și noi, la rîndul nostru, vom deveni – Doamne, ferește! – nostalgici după oribilii ani ʼ90, asta dacă nu cumva am ajuns să regretăm de pe-acum „vremea lui Ceaușescu”.
„Les belles époques” – nu mai contează care, oricum ele nu există decît în mintea noastră – sînt proiecțiile „de salvare” ale celor dezamăgiți deopotrivă de prezent și de viitorul pe care cred că îl întrezăresc, ale celor care au renunțat să mai lupte fiindcă au fost învinși pe prea multe fronturi, ori pur și simplu fiindcă alții, înaintea lor, au încercat și au fost învinși, ori pentru că se simt prea singuri în lupta cu un „sistem” mult prea mare. Nici cei născuți prea leneși sau deveniți între timp prea cinici ca să mai lupte nu sînt lipsiți de morbul nostalgiei, dar ei nu-și promovează frustrările drept proiect de viață, așa că, de regulă, îi neglijăm.
„Labele-poc”... Noi, cei care încă ne mai amintim în ce consta poanta, avem și noi frustrările noastre. Oho, și încă cum! Inexplicabila uitare a altora – care ar trebui să și-o amintească, dar preferă să nu – e printre cele mai mari frustrări ce ne muncesc. Cum poți să uiți zilele și nopțile petrecute la coadă la pui (sau la brînză, sau la ouă, sau la hîrtie igienică), procrearea obligatorie, spectrul Securității care ne „asculta” din umbră, așteptarea de cîte zece ani ca să îți poți cumpăra o Dacie 1300, caloriferele reci în miezul iernii și apa încălzită „la oală” pe aragaz (mă rog, pe acestea, dacă le-ai uitat și se întîmplă să trăiești în București, mai are grijă primăria să ți le amintească), pîinile pe care le duceai rudelor de la țară în schimbul cărnii pe care ți-o dădeau pe șest fiindcă nu aveau voie să-și taie animalele din bătătură chiar cum îi tăia capul, granițele ermetic închise și Fata Morgana a pașaportului cu aprobare de la Partid sau cele două ore de program TV din care nu aveai ce să alegi decît exasperantul spectacol al „labelor-poc”? Cine uită nu merită, o spunem ritos. Nu merită să trăiască libertatea de a fi ce vrea (chit că nu prea știe ce să vrea), de a călători unde vrea (chit că o face mai ales ca să muncească pe unde poate după ce acasă i s-au închis toate drumurile), de a învăța unde vrea (chit că, la sfîrșitul parcursului inițiatic, se va întoarce la același acasă și va constata că, dincolo de discursul demagogic al politicienilor, nimeni nu simte cu adevărat nevoia să folosească ce a învățat el), de a-și lua cîte mașini vrea, cîte case vrea (dacă are cu ce, se înțelege), de a-și cumpăra haine de firmă din magazine de firmă, iar nu de pe strada Covaci (chit că alea de pe strada Covaci erau, la vremea lor, ceva mai originale decît sînt astea de-acum în magazinele lor de firmă) etc. etc.
La cele două capete ale dilemei memoriale – descrisă, iată, atît de bine în poanta răsuflată de pe vremea mea – se dau crîncene bătălii de cuvinte. „A fost La Belle Époque!”, „Ba a fost Labele-poc!”, „Ba habar n-ai tu!”, „Ba tu, că ești nostalgic!” Și, cînd ai zis „nostalgic”, anatema-i gata. Nu mai stai să analizezi că, de fapt, anatema e soră bună cu nostalgia, că și ea e, în fond, tot o ancoră de care ne agățăm omeneasca nevoie de certitudine, un Nervocalmin pentru frustrări. În spațiul dintre luptele noastre verbale, dintre cele două trecuturi, cel idealizat și cel demonizat, abia dacă mai rămîne loc pentru prezent și pentru năuceala lui „ăla micuʼ”, care privește amețit la încleștare. Pînă la urmă, „ăla micuʼ” alege și el ce poate, alege – firesc – să se așeze de partea cui îi oferă măcar o biată „narativă” a mai-binelui, adică a speranței, fie și proiectată înapoi. Și abia asta, alegerea lui „ăla micuʼ”, ar trebui să ne sperie pe toți, ea e adevăratul monstru care răsare din spatele frustrărilor, atunci cînd prezentul îți pare o fundătură, iar viitorul se dezbate aiurea, pe „vini” trecute, neasumate de nimeni cu adevărat.
„Viața – atunci, acum și întotdeauna – e cu de toate, însă din astea toate poți oricînd să mai și alegi. Căci drumul e așa cum i se așterne omului în cale, dar și omul mai poate – ba chiar trebuie – să-și croiască drumul lui. Nu există istorie ideală, dar n-ar mai exista deloc istorie dacă am înceta să mai luptăm pentru a insera, în valurile ei înspumate, propriile noastre idealuri. Iar dacă noi am greșit, ne-am rătăcit – și ne-am cam rătăcit, trebuie să o recunoaștem – nu îți rămîne altceva de făcut decît să o iei singur de la capăt, să-ți alegi idealul tău și să te lupți pentru el cu istoria. Fără să te mai uiți în gurile noastre, doar la greșelile noastre, iar asta numai ca să fii cît mai sigur că nu te vei pomeni repetîndu-le. De greșit, vei greși și tu, dar măcar greșelile tale să fie ale tale, nu ale altora.” E tot ce ar trebui, pînă la urmă, să-i spunem noi lui „ăla micuʼ”. Pe șleau, fără înflorituri. Și singurul motiv pentru care merită să îl împărtășim din prea puțin gloriosul nostru trecut recent. Restul e doar o bătălie – dinainte pierdută – cu fantomele.
Dar, în vîltoarea bătăliei, cine mai are timp să se gîndească și la „ăla micuʼ”?
Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.