La 25 de ani, viitorul nu există
Se spune că familia îţi este dată, iar părinţii nu ţi-i alegi. Oare despre ţara în care te naşti, ce se poate spune? M-am născut în România şi nu ştiu dacă trebuie să fiu mîndră de acest lucru sau dimpotrivă. Sînt o tînără de 25 de ani, o tînără şomeră. Unul dintre miile de şomeri din ţara noastră, care primeşte, după ultimele reglementări, o indemnizaţie de şomaj redusă cu 15%. Cu cît îţi mai rămîne după această reducere, trebuie să supravieţuieşti. Este extrem de greu să te obişnuieşti cu ideea că, după atîţia ani de şcoală şi calificări obţinute la o vîrstă cînd se presupune că ai toată viaţa înainte pentru a-ţi construi un viitor, eşti şomer. Viaţa o ai înainte, doar că sistemul în care trăieşti nu-ţi acordă nici o şansă.
Am urmat cursurile unui liceu teoretic, profil uman, în oraşul natal, Reşiţa, un orăşel liniştit de la poalele muntelui Semenic, dar care, din păcate, nu îţi poate oferi prea multe perspective de viitor. Ca orice proaspăt absolvent de liceu, am vrut să urmez o facultate, să-mi construiesc o carieră, să mă gîndesc la viitor. Voiam să fac ştiinţe politice. Eram interesată să cunosc şi să învăţ cît mai multe despre acest domeniu, să devin profesionistă. Universitatea din Reşiţa nu avea facultate de profil, aşa că am plecat la Timişoara, un puternic centru universitar. Exprimîndu-mă ca o persoană în etate, spun că „pe vremea mea“ încă se mai intra la facultate pe bază de admitere. Toată clasa a XII-a mi-am petrecut-o învăţînd despre Kant, Rousseau sau Freud, pentru admiterea la filozofie. Nu a fost uşor, dar mi-a plăcut şi mă gîndeam că, tot ce acumulez, o să am ocazia să şi pun cîndva în aplicare. Eram o adolescentă care credea că prin studiu poţi ajunge „cineva“, respectat, important şi independent din toate punctele de vedere. M-am pregătit intens şi am intrat cu succes.
Am făcut parte din ultima generaţie dinaintea sistemului Bologna, sistem pe care, personal, îl consider un eşec. Stau şi mă gîndesc cum este împărţită materia pentru cei din noul sistem Bologna. În trei ani de zile nu poţi să concentrezi toate cursurile pe care le-am avut noi în patru ani. De-a lungul celor patru ani de facultate, am fost implicată în diferite activităţi: am participat la diferite proiecte, la conferinţe, am făcut parte şi dintr-o asociaţie de cercetări social-politice, în cadrul căreia am organizat dezbateri pe anumite teme. Am urmat şi alte cursuri de dezvoltare a abilităţilor, de perfecţionare, „soft skills“. Îmi plăcea să ştiu lucruri noi şi ştiam că într-o zi îmi vor folosi. În care zi?... Habar n-am (încă o mai aştept). După absolvirea facultăţii, voiam să continui cu un master în acelaşi domeniu. Am considerat că Bucureştiul e cel mai potrivit loc pentru asta: Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – o şcoală de elită, despre care ştiam că îmi va folosi la viitorul loc de muncă. Nu am stat mult pe gînduri şi m-am înscris la un master de Politici Publice şi Integrare Europeană. Deocamdată, la finalul acestui master, pot spune doar că mi-am îmbogăţit cultura generală, pentru că în momentul de faţă nu pot aplica nicăieri cunoştinţele dobîndite pînă acum. Mi-aş dori să pot învăţa şi mai multe, mai ales în ceea ce priveşte partea practică, dar asta ar presupune să lucrez undeva în acest domeniu.
Însă, după terminarea studiilor, m-am trezit la realitate: o facultate finalizată în Timişoara, un master la Bucureşti, cursuri de toate felurile atît în Timişoara, cît şi în Bucureşti – pentru ca acum să nu-mi pot găsi un loc de muncă în domeniu. În cele şase luni de cînd am terminat masterul, am încercat să mă angajez şi în alte domenii aplicînd la diferite job-uri. Mi-am depus zeci de CV-uri, dar fără nici un rezultat. Voiam şi vreau să lucrez. Nu mai vreau să fiu întreţinută de familie. Este umilitor ca, atunci cînd te prezinţi la un interviu, angajatorul să-ţi spună că eşti supracalificată şi că nu te poate angaja. Sau dacă totuşi se poate, să lucrezi două-trei luni pînă înveţi ceea ce ai de făcut şi să nu fii plătit decît din a patra lună.
Şi atunci, mă întreb, de ce am pierdut atîţia ani învăţînd, dacă nu pot fi angajată nici în domeniul meu şi nici în altul? Sînt extrem de dezamăgită de direcţia pe care au luat-o lucrurile în ţara noastră. Nu mai doresc să încurajez pe nimeni să înveţe cît mai mult, pentru ca în final să ajungă să trăiască numai cu indemnizaţia aceea de şomaj. Întotdeauna am fost optimistă, am dat dovadă de un optimism realist, crezînd că într-o zi voi reuşi să fac ceea ce îmi doresc, ceea ce ar trebui să fac, pentru ce m-am pregătit, să devin o profesionistă. Încet-încet, acest optimism al meu s-a transformat într-un pesimism cît se poate de realist. Degeaba ai studii superioare, degeaba ai obţinut o mulţime de calificări, pentru că în momentul de faţă nu voi reuşi să obţin nici un post care să mă motiveze. Am ajuns să regret că m-am născut într-un sistem care nu-mi oferă nimic – nici mie, nici celor de vîrsta mea aflaţi în aceeaşi situaţie. Dacă mă întreabă cineva cum mi se pare viaţa la 25 de ani, îi spun că mă simt ca într-un nor de cenuşă prin care nu se mai vede cerul. Viitorul la 25 de ani „sună“ extrem de sumbru. Chiar simt că mi-am pierdut timpul, energia, optimismul, tinereţea învăţînd şi studiind lucruri pe care nu le pot folosi în nici un fel. De ce la noi în ţară nu se face nimic pentru tinerii absolvenţi? În cazuri similare cu al meu sînt mulţi alţii. Nu ştiu ce îmi rămîne de făcut. Nu ştiu la ce să mă mai aştept. Şi pînă cînd? Timpul trece şi trece în defavoarea mea. Mai rămîne o fărîmă de speranţă: că într-o bună zi voi profesa în domeniul meu. Şi pînă atunci?!
Raluca Stan a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice, Filozofie şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, secţia Ştiinţe Politice.
Foto: Cătălin M. Constantinescu