Kyudo, calea arcului
Cînd am fost contactat de redacția revistei Dilema veche cu propunerea de a scrie despre Kyudo într-o tematică sportivă am fost un pic intrigat, dar am acceptat provocarea pentru că tema se potrivește bine cu preocupările cititorilor revistei. Experiența mea în această disciplină a început în urmă cu 16 ani în Japonia. În puținul timp liber petrecut în afara laboratorului de cercetare în fizica laserelor am intrat în contact cu diferite aspecte ale culturii japoneze (ceremonia ceaiului, caligrafie), însă senzația de „dragoste la prima vedere“ am simțit-o numai cînd am aflat despre Kyudo. Primul contact cu școala de Kyudo din orașul Okazaki a fost impresionant: 60 de învățăcei se aflau în fața unor maeștri plini de vigoare, deși în vîrstă, într-o atmosferă prietenoasă. Cursul de inițiere s-a încheiat după șase săptămîni, am primit apoi aprobarea să continui antrenamentele și am continuat să învăț de la niște oameni extraordinari. Mulți occidentali sînt atrași de Kyudo datorită aurei de mister, exotismului și, mai ales, datorită frumuseții. Kyudo pare misterios la prima vedere, în special datorită modului de învățare care se bazează pe intuiție și pe limbajul non-verbal, dar totul are o explicație logică. Ceea ce m-a atras la început a fost frumusețea arcului întins la maximum și sunetul produs de lansarea săgeții, sunet care de multă vreme este considerat ca o vibrație protectoare. Uitîndu-mă la modul în care profesorii mînuiesc arcul, Kyudo părea ceva foarte simplu, dar cînd am pus mîna pe arc am constatat că nu este deloc așa. Încet, prin practică, am înțeles că este, de fapt, întrepătrunderea a trei sfere simbolizate prin minte-acțiune-gînduri, legate între ele și care se influențează reciproc, ceea ce face ca lovirea centrului țintei să fie dificilă. Mai tîrziu am aflat că țelul suprem în Kyudo este căutarea triadei Adevăr-Bunăvoință-Frumusețe. Am descoperit ce înseamnă respirația corectă, controlul privirii și controlul mișcărilor. Am aflat că arcul trebuie îngrijit bine și, mai ales, că trebuie să îl asculți cu atenție, fiindcă te învață ceva de fiecare dată cînd îl întinzi. Pe măsură ce avansezi, descoperi în Kyudo o mulțime de lucruri care te ajută să te înțelegi mai bine. Prejudecățile referitoare la vîrstă au fost spulberate de maeștri de peste 80 ani care puteau întinde arcul cu o ușurință care nu îmi era deloc la îndemînă. Să nu credeți că toți practicanții Kyudo trebuie să aibă o forță fizică deosebită pentru a întinde arcul. Arta Kyudo este pentru toată lumea, tineri și vîrstnici, bărbați și femei deopotrivă. Alegi arcul potrivit staturii și condiției fizice, și începi practica. Kyudo oferă fiecăruia ceea ce caută: competiții celor care vor să aibă plăcerea străpungerii țintei, o cale de autocunoaștere și de întărire a caracterului pentru cei care caută experiențe profunde.
Aventura mea pe Calea Arcului a continuat și după întoarcerea în România. În 2008 am înființat, împreună cu alți doi colegi, Asociația Română de Kyudo pe care am afiliat-o la Federația Europeană de Kyudo și la IKYF – Federația Internațională de Kyudo (www.ikyf.org). IKYF numără acum 28 de țări membre și 20 de țări în curs de afiliere. Practica Kyudo se desfășoară în București și în Timșoara, anual sînt organizate cursuri de inițiere în Kyudo, organizăm seminarii la care participă profesori din afară țării. În Europa, Kyudo a început să fie practicat în urmă cu 50 ani, prima federație fiind înființată în Germania, în 1974. În Japonia, ANKF – Federația Japoneză de Kyudo – numără sute de mii de membri înregistrați, dar, probabil, un număr mult mai mare de practicanți nu sînt membri activi în ANKF.
Arcul japonez ca armă de război și tehnica de tragere specifică lui au fost dezvoltate în secolele XIII XIV și, devenind repede extrem de eficiente, au fost introduse în antrenamentul de bază al samurailor. După apariția armelor de foc în Japonia, arcul a pierdut statutul de armă de luptă, dar a continuat să fie apreciat ca tehnică de antrenament fizic și mental. Este momentul cînd aspectul sportiv apare în Kyudo și începe unificarea stilurilor de tragere. Sînt consemnate rezultatele numeroaselor competiții organizate în secolele XVII-XVIII, dintre care cea mai faimoasă este Toshiya, competiția de 24 de ore organizată pe veranda templului Sanjusangendo din Kyoto. Culoarul înalt de 5 metri și lung de 120 de metri necesită folosirea unui arc extrem de puternic și o tehnică de tragere rapidă. Recordul stabilit de Daihaciro Waza în anul 1686, cînd a tras 13.133 de săgeți dintre care 8.133 în țintă, nu a fost egalat pînă acum. În următorii 200 ani a fost unificată tehnica de tragere folosită în luptă cu ceremonialul de la curtea imperială, ceremonialul arcului în templele Shinto și preceptele filozofiei Zen. Filozofia Zen a fost cea care a avut cea mai mare influență asupra tragerii cu arcul, schimbînd Kyujutsu – „tehnica de tragere“ – în Kyudo – „Calea Arcului“, atrăgînd artei Kyudo supranumele de „Zen în picioare“. Astăzi, societatea japoneză consideră practica Kyudo atît de benefică încît a introdus-o în curricula școlară.
Există și astăzi cele două aspecte în Kyudo: aspectul sportiv și aspectul spiritual. Aspectul sportiv este încurajat prin organizarea competițiilor la nivel de cluburi, provincii, țări, campionat european și campionat mondial. România s-a calificat mereu în runda finală a acestor competiții (cu opt echipe), demonstrînd întotdeauna un spirit de luptă ridicat.
Totuși, nu aspectul sportiv este cel care dă valoare acestei discipline. În cele mai multe dojo-uri (club-loc de tragere oficial), accentul cade pe crearea de armonie (individuală și de grup), pe respectul reciproc, pe folosirea Căii Arcului pentru a ne dezvolta ca persoane complete. Atingerea țintei valorează puțin dacă nu ai atins-o urmînd calea corectă, lucru pe care îl uităm adesea. Modul în care trăiești în viața de zi cu zi se reflectă în tragere; observînd acest lucru, putem să ne corectăm aspectele negative și să urmărim dezvoltarea acelor trăsături care ne îmbogățesc.
Tehnica Kyudo se învață ușor, iar ceremonialul tragerii se deprinde prin practică, devenind în scurt timp natural. Totuși, ceea ce deosebește Kyudo de alte forme de tragere cu arcul (care măsoară performanța prin eficiența lovirii țintei) este credința că, oricît ar fi de bună forma tragerii, ea poate fi încă îmbunătățită. Nu este vorba de nivelul tehnic, care este limitat de îmbătrînirea corpului fizic. Este vorba de minte și mai ales de spirit, care are un potențial de creștere nelimitat. Recompensa în Kyudo apare nu din atingerea perfecțiunii (ceea ce este, omenește, imposibil), ci din urmărirea ei la nesfîrșit. Prin antrenament, Kyudo îți arată natura interioară, cea cu care te naști. Atunci cînd tragerea devine naturală și săgeata părăsește mîna arcașului așa cum zăpada alunecă la momentul potrivit de pe o frunză de bambus, Kyudo devine artă.
Traian Dascălu este directorul Institutului Național pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației, și președinte al Asociației Române de Kyudo.
Foto: flickr