Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
La sfîrşitul anului trecut am primit cadou un mic volum apărut la Gallimard, care cuprindea două texte ale lui Milan Kundera. Unul mai puţin cunoscut, „Literatura şi naţiunile mici”, şi celălalt, de mare notorietate şi impact, „Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale”, citat cel mai adesea cu titlul comprimat („Tragedia Europei Centrale”). Primul era un discurs ţinut în 1967 la Congresul scriitorilor din Cehoslovacia, al doilea – un articol-manifest publicat în 1983 de revista Le Débat. Şi m-am gîndit – atunci cînd Dilema veche mi-a făcut onoarea de a mă invita la conferinţa ei, „Europa versus…“ – că ar fi potrivit să revedem măcar cîteva din frazele lui Kundera, deoarece în imediata noastră apropiere are loc o tragedie. Şi pentru că textele scriitorului ceh au avut în momentele apariţiei lor nu doar o mare putere de pătrundere şi analiză a unei realităţi, ci şi o incredibilă forţă profetică, avertizatoare.
Să refacem pe scurt contextul în care Kundera şi-a ţinut discursul în 1967. A fost un discurs fulminant, rostit în deschiderea Congresului scriitorilor, urmat de luările de cuvînt ale altor doi autori importanţi, Pavel Kohout şi Ludvík Vaculík. Cuvintele lor au fost extrem de critice la adresa regimului, anunţînd parcă spiritul întregii Primăveri de la Praga, din 1968. Sigur că atitudinile acestea nu apăruseră din senin. Să nu uităm că doar cu patru ani înainte, în 1963, la o întîlnire de la Liblice dedicată lui Franz Kafka, scriitorii cehi îşi luau un rămas-bun simbolic de la realismul socialist. Omagiindu-l pe marele prozator praghez, pe evreul de limbă germană Kafka, creatorii din Cehoslovacia îşi aduceau aminte că tot lui i se datorează şi acele gînduri memorabile despre ţările mici şi literaturile mici (în Jurnal, în decembrie 1911). Sînt cîteva fragmente pe care le dezvoltă ca temă centrală discursul lui Kundera de la Congresul scriitoricesc din ’67, dar şi mai tîrziu, în „Tragedia…” sau în Arta romanului.
Dar cine era Kundera în 1967, ca să înțelegem de ce el a fost cel care a deschis seria acelor discursuri de neuitat? Era un scriitor de 38 de ani, în plină glorie, reputat pentru volumele sale, între care cel mai cunoscut, romanul Gluma, apăruse chiar în acel an. Un excelent roman anticomunist care, putem spune acum, anticipa invazia sovietică din 1968 și, mai ales, anticipa trecerea lui Kundera pe lista neagră a regimului ce se va instaura ca urmare a acelei invazii. De notat, de asemenea, că acest discurs apărea într-un context cultural mai larg, în care toată cultura cehoslovacă trăia un reviriment – anii „Primăverii de la Praga” sînt plini de scriitori, de cineaști, de oameni de teatru, de muzicieni importanți, mulți dintre ei foarte apreciați și foarte cunoscuți în întreaga lume. Și totuși, spune Kundera, e ceva care ne poate pune pe gînduri: sîntem mici, avem o limbă imposibilă pentru alții, sîntem greu de tradus. Care e soarta noastră în lume, cîtă vreme am fost supuşi mereu, de-a lungul istoriei, unor procese integraţioniste, însoţite sau nu de o invazie propriu-zisă? Mai întîi, germanii, apoi – se înţelege limpede din text – ruşii/sovieticii. Iar în prezent, spune el, deci în 1967, cînd se înregistrează o resurecţie a întregii culturi cehe, ar trebui conştientizat faptul că pericolele nu au dispărut şi că doar specificul unei culturi, al purtătoarei sale de cuvînt, care e literatura, lăsată să se dezvolte în libertate, garantează supravieţuirea înseşi naţiunii cehe. Cu tot literaturocentrismul ei, perspectiva de atunci a lui Kundera anticipează, prin cîteva aspecte, dilemele micilor ţări din mijlocul Europei din secolul XXI, pe fondul mondializării, notează Jacques Rupnik în încheierea prefeţei sale la discursul lui Kundera.
Al doilea text din volumul la care mă refer a apărut în 1983 și este scris, deja, de un „alt” Kundera. După 1968, el a părăsit Cehoslovacia și s-a stabilit în Franța (în 1975). A fost un exil care a dus la ridicarea cetăţeniei (redată abia cînd va împlini 90 de ani). Dar relaţia lui cu Cehia e mai complicată şi nu o să insist asupra acestui aspect. Kundera este de multă vreme cetăţean francez, cunoaşte bine limba ţării de adopţie, își controlează traducerile, iar ultimele volume sînt scrise direct în franceză. Chiar dacă unii critici susţin că în „etapa franceză” proza lui și-a pierdut din vitalitate și din autenticitate, fiind cumva exsanguă, vocea sa contează şi azi. Dar să ne întoarcem la articolul din 1983 şi să vorbim despre magnitudinea efectului său. S-a spus că „Tragedia Europei Centrale” a schimbat pur şi simplu harta mentală a Europei, influențînd chiar cabinetele decidenților politici occidentali ai timpului. Reputatul istoric Pierre Nora, prefaţatorul acestui al doilea text de Kundera, avansează chiar ideea că extinderea Uniunii Europene spre Est s-ar datora şi atitudinii scriitorului ceh.
Articolul-manifest „Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale” începe așa: „În septembrie 1956, cu cîteva minute înainte ca biroul să îi fie spulberat de un obuz, directorul Agenţiei maghiare de ştiri a trimis lumii întregi prin telex un mesaj disperat despre ofensiva rusească declanşată în acea dimineaţă asupra Budapestei: Vom muri pentru Ungaria şi pentru Europa!”.
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui? Dar atunci, în ’56, ce însemna oare propoziţia respectivă? Se putea înţelege clar de ce acel director şi colegii săi erau gata să moară pentru Ungaria. Ţara era ocupată, iar revoluţia anticomunistă maghiară va fi reprimată crîncen, sîngeros, de armata sovietică. Dar de ce „murim pentru Europa”? Nici un occidental nu ar fi putut înţelege corect acel mesaj. Ar fi descifrat în el doar protestul politic, anticomunist. După cum propoziţia i-ar fi fost străină şi unui rus. A muri pentru patria ta şi pentru Europa era aşadar o propoziţie care nu putea fi înţeleasă nici la Washington sau la Paris, nici la Moscova sau Leningrad. Doar la Varşovia sau Budapesta, spune Kundera. Aşadar, în Europa Centrală.
Chiar dacă în acel articol Milan Kundera limitează conturul Europei Centrale la vişegradienele de mai tîrziu (Cehia, Polonia, Ungaria şi Slovacia), pomenindu-i în treacăt printre central-europeni doar pe Cioran şi pe Danilo Kiš, problema de fond semnalată de el rămîne. Pentru că, de fapt, ce este Europa Centrală? Un concept, o idee cu geometrie variabilă, dar şi un spaţiu reperabil pe hartă (şi el, fluctuant, cu frontierele statale mereu mişcate şi chiar anulate), dar şi un spaţiu densificat de timp, straturi-straturi, ca un palimpsest, deci o istorie, dar şi o matrice, un soft mental-afectiv, dar şi un pattern cultural.
Să spunem despre fiecare cîteva cuvinte. Întîi, despre concept. El are o geometrie variabilă, după cum a fost numită de-a lungul timpului zona aceasta intermediară, din centrul Europei (Mitteleuropa, Zentraleuropa, Noua Europă, Europa de Est, Europa de Mijloc, Europa Mediană, Europa Est-Centrală sau Europa Centrală şi de Est). Cît despre spaţiul concret al Europei Centrale, şi el are o geometrie variabilă în funcţie de cum e numită această Europă şi mai ales în funcţie de felul în care îi sînt trasate, retrasate sau de-a dreptul spulberate frontierele. Ţări mici, prinse la mijloc între marile puteri, ca într-o menghină, fără putinţă de scăpare. Să mai spunem că istoria acestei „alte” Europe a fost o istorie „rea”, spasmodică, impredictibilă, care parcă i-a aşezat pe oamenii ei în gîtul clepsidrei. Cu un trecut care nu vrea să treacă, lăsînd rănile memoriei deschise sau slab cicatrizate. Atunci, ce soft mental central-european să apară decît cel descris de psiho-sociologul olandez Geert Hofstede? Iată cum arată pattern-ul nostru „valoric şi atitudinal”: ponderea anxietăţii în faţa schimbării, apoi (auto)reprimarea speranţelor şi incapacitatea de a construi perspective pe termen lung.
Dar i se adaugă acestui set şi alte numeroase elemente specifice, derivate – în mare – din acel sentiment de insecuritate generat de convulsiile istoriei: scepticism, teama de viitor, dar şi de trecut, ambivalenţa de fond a atitudinilor, mentalităţilor şi stilurilor (coexistenţa tradiţiei cu modernitatea, a ruralului cu urbanul, a naţionalismelor şi cosmopolitismului, complexele de inferioritate faţă de marile puteri, basculate periodic în complexe de superioritate). Toate, mărci ale unor societăţi neaşezate, rămase într-o adolescenţă continuă, care nu au fost lăsate să crească, să se dezvolte liber, firesc.
Pentru Milan Kundera, Europa Centrală este atunci, în 1983, „acea parte a Europei situată din punct de vedere geografic în centru, din punct de vedere cultural în Vest şi din punct de vedere politic în Est”. Să reţinem: după Kundera, cultural vorbind, Europa Centrală, cu naţiunile ei mici, aparţine Occidentului. Iar această apartenenţă poate fi probată prin argumente de istorie religioasă, politică şi mai ales culturală. Europa Centrală este chiar o Europă în miniatură, o arhi-Europă, în care se desfășoară cea mai mare diversitate într-un spaţiu restrîns. Dar politic, această parte a Europei se află sub ocupaţie sovietică şi o întreagă ideologie îi minează spiritul. Dacă Europa Centrală are pasiunea diversității, această trăsătură este la antipodul Rusiei, care desfăşoară într-un spaţiu imens o diversitate minimă. Aşadar, uniformitate şi hipercentralizare pe teritorii vaste versus diversitate pe suprafeţe mici. Kundera se și întreabă, de altfel, dacă nu cumva comunismul este mai degrabă împlinirea istoriei Rusiei decît, așa cum se spunea, negarea ei. El susţine că e și una, și alta, căci pe de o parte comunismul împlinește tendința istorică a Rusiei de a uniformiza și centraliza teritorii mari, dar o și neagă, pentru că îi reprimă religiozitatea.
În orice caz, ceea ce le spune Kundera rușilor sună cam așa: deşi Europa răsăriteană şi cea apuseană au unele rădăcini comune, deşi putem vorbi despre complementarităţi şi fascinaţii reciproce, totuşi Estul rusesc dezvoltă o altă civilizaţie şi cultură decît cele ale Occidentului şi, implicit ale noastre, ale central-europenilor. Destinul acestui Est de care nu sîntem responsabili ne e cu totul străin. Există acolo o altă dimensiune (mai mare) a nefericirii, o altă imagine a spaţiului (imens), un alt ritm al timpului (lent şi răbdător), un alt mod de a rîde, de a trăi şi de a muri. Noi simţim că nu aparţinem acelei lumi, ci Occidentului. Asta spune Kundera.
Numai că tocmai acestui Occident Kundera îi reproşează un anume tip de inconştienţă, de indiferenţă, de absenţă a empatiei. Vestul a asistat pur şi simplu la felul în care Estul sovietic a reîmpărţit Europa, fără să realizeze că astfel i-a fost răpită chiar o parte din sine. Aceasta a fost tragedia Europei Centrale, mutilate, scoase de pe făgaşul ei firesc, sub ochii impasibili ai occidentalilor, care s-au împăcat destul de repede cu situația, iar la data scrierii textului – în 1983 – au ajuns să o considere chiar normală. Occidentul nu a înțeles că, odată cu dispariţia Europei Centrale, o parte din el însuși a dispărut. A fost răpită.
Pînă în 1989, articolul lui Kundera era privit şi comentat ca un text disident, antisovietic, chiar antirusesc, expresie a exasperării ţărilor din Europa Centrală închise în „lagărul” comunist, dar deopotrivă şi expresie a orgoliului acestora de a-şi afirma propria identitate. O identitate aparte, a unei Europe traumatizate, cu un destin tragic. Dar după 1989? Cît de actual a mai fost textul lui Kundera după ce comunismul a căzut şi după ce, treptat, aproape toate aceste ţări au intrat în Uniunea Europeană şi NATO? Dar acum, în 2022? Cît de actual mai e azi manifestul lui Kundera? Se mai poate vorbi despre o tragedie a Europei Centrale? Nu. Poate cel mult despre o dramă. Aici şi acum nu trăim o tragedie. Încă nu. Dar mîine? Cine să ştie?
Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea București.
Credit foto: Ciprian Hord