„Kitsch-ul îmblînzeşte lucrurile, e gingaş“ – interviu cu Cristian LICĂ, kitsch manager

Anul trecut, în mai, s-a deschis, în Centrul Vechi din București, Muzeul Kitsch-ului Românesc. Este un muzeu privat cu peste 200 de exponate care (re)consideră kitsch-ul ca o formă de exprimare creativă și, în același timp, ridicolă și ostentativă. Obiectele expuse sînt împărțite în șapte categorii: Dracula, Religie, Comunism, Design interior, Gipsy, Modern și Make Your Own Kitsch. Am stat de vorbă cu Cristian Lică, inițiatorul și directorul acestui muzeu.

De ce un muzeu al kitsch-ului românesc?

Pentru că eu însumi sînt un mare fan al kitsch-ului. Încă din adolescență am colecționat tot felul de kitsch-uri. Adică mici bibelouri, mici obiecte cu scop pur decorativ. Kitsch-ul meu preferat era un crucifix cu termometru.

Cînd ne-am hotărît să facem un muzeu al kitsch-ului, ne-am pus în primul rînd întrebarea ce este kitsch-ul de fapt și am identificat două categorii. Una ar fi ­kitsch-ul de tip creativ, cel de tip curry, cum ar fi amestecurile nepotrivite de elemente care doar aparent sînt din aceeași familie. De exemplu, televizorul cu ecranul de sticlă și peștele de sticlă, o combinație pe care se pare că cineva a gîndit-o pentru că amîndouă conțin sticlă și au forme complementare. Contează și forma peștelui care se potrivește cu dreptunghiul televizorului, era nevoie de un element decorativ acolo. Sau Ceaușescu cu sceptrul monarhic. Sînt niște alăturări atît de nepotrivite de elemente. Sau materialismul preoților. Nouă ni se pare că este un kitsch. Atît timp cît tu susții că scopul tău este unul spiritual, iar lucrurile pe care tu le faci nu se referă la viața asta de pe pămînt, atunci de unde tot materialismul ăsta, cu mașini Mercedes și cu tot felul de obiecte din aur?

Aplaudăm acest tip de kitsch, ne plac creațiile noi chiar dacă sînt urîte sau conțin elemente nepotrivite, pentru că aplaudăm, de fapt, creativitatea sub orice formă s-ar manifesta ea. Ulterior putem să analizăm dacă ne place sau nu ne place.

A doua categorie de kitsch este ­kitsch-ul clișeic: am văzut cum ai pus tu peștele pe televizor, mi-a plăcut, am luat mema de la tine, adică am luat această informație culturală de la tine, și anume că e o metodă bună de a-mi decora casa, și așa ajungem la miile de copii după „Gio­conda“. Tipul acesta de reproducere este un kitsch clișeic.

Totuși, cum s-a ajuns la ideea unui muzeu?

Așa cum spuneam, am fost pasionat de kitsch-uri, dar am și călătorit foarte mult, în peste o sută de țări, și am văzut peste cinci sute de muzee. Întotdeauna mi am dorit să fac un muzeu. Și mi-am dorit să fie un muzeu popular. Inițial, tema la care m-am gîndit a fost comunismul, însă mi-am dat seama că e o temă dramatică, o temă grea. Vizitînd un muzeu al comunismului, de cele mai multe ori ieși cu o senzație toxică. Noi am vrut să facem o experineță plăcută, amuzantă pentru public, și atunci am legat-o de pasiunea mea de-o viață. Ne-am mirat, după ce ne-am apucat să facem liste, cîte exponate kitsch puteam găsi. Din fericire, mediul românesc este foarte generos atît în ceea ce privește categoria kitsch-ului clișeic, cît și categoria kitsch-ului creativ. Astfel am ajuns la aceste șapte zone ­kitsch care există acum în muzeu.

Prima zonă cu care am început este cea legată de Dracula, pentru că noi am ajuns la concluzia că Dracula e cel mai mare kitsch românesc, în sensul că nu a fost niciodată coerent sau tratat în mod unitar. Nu știm cine e Dracula, știm că e un vampir și cam atît. Dracula este un instrument despre care credem noi că ne ajută să ne vindem mai bine turiștilor străini. Pînă în 1989, nu se știa de Dracula, nu era un mit, iar acum a devenit cel mai celebru personaj de origine română, ca să spunem așa, în exteriorul țării, e mai vestit decît Hagi sau decît Ceaușescu. Dar nu există o perspectivă unanimă asupra imaginii acestui personaj, fiecare îl vede în mod diferit.

Apoi, mai sînt zonele de kitsch religios și de kitsch gipsy, iar aici noi am încercat să nu lezăm sentimentele nimănui. Oricît de ironici am vrea să fim, noi nu vrem să jignim pe nimeni, încercăm să avem aceleași valori europene pe care le au și vizitatorii noștri. Dar, așa cum spuneam, derapajele foarte mari între misiunea religiei ortodoxe și lucrurile care se întîmplă sînt de fapt atît de amuzante încît nu ne-am putut abține să le aducem în muzeu. De exemplu, am făcut rost de o icoană care plînge și unii oameni au venit să se închine la ea. A fost o doamnă care a venit timp de o săptămînă în fiecare zi. Se strîngeau lacrimile într-un bol și chiar ne-a venit, la un moment dat, ideea să vindem sticluțe mici cu lacrimi ale icoanei.

De asemenea, referitor la zona gipsy, diferențele dintre arhitectura țigănească și cea românească sînt atît de mari încît, într-un sat de români, casa țigănească iese în evidență, nu ai cum să o excluzi, asta fără nici o urmă de rasism.

Mai avem o zonă a kitsch-ului comunist unde tematica a fost toată perioada noastră comunistă. Am încercat să îl tratăm ușor amuzant, apropo de limbajul de lemn sau de arhitectura comunistă gen Casa Scînteii sau Casa Poporului. Nu știu dacă putem noi să deținem adevărul în materie de arhitectură, dar aici ne am luat după specialiștii care au arătat cumva cu degetul în direcția asta. Am încercat să fim în linie cu opinia generală, adică un șemineu electric cu flacără nouă ni se pare kitschos după orice sistem de valori.

Avem zona asta cu decorul unui apartament la sfîrșit de secol XX. Probabil cu toții avem aceleași amintiri vizavi de toate obiectele care decorau casele bunicilor, noi astăzi le numim cu curaj ­„kitsch“, dar să nu uităm că Turnul Eiffel a fost considerat un kitsch la vremea lui, ce căuta un turn de fier în mijlocul unui oraș cosmopolit cum era Parisul secolului al XIX-lea? Trecerea timpului și schimbarea modelor generează noi kitsch-uri. Anul trecut au apărut papucii de puf, ni s-au părut un kitsch creativ fantastic. Cineva spunea că poți să ștergi și praful cu ei. E posibil ca acest trend al papucilor de puf să devină foarte popular, iar nouă o să ne fie jenă că l-am catalogat drept kitsch. Kitsch-uri noi tot apar, avem zona de kitsch modern, cocalarul și pițipoanca sînt preferații noștri, dar mai sînt și toate fake-urile astea care se produc, toate gențile și toate obiectele, ochelari falși și altele.

Așadar, kitsch-ul are succes?

Eu zic că da. Cred că există doar o iluzie a gusturilor rafinate, deoarece sînt gusturi și atît. Dar cei care vin din zona a ceea ce numim noi gusturi rafinate, cum ar fi muzica simfonică sau jazz-ul, au o foarte mare antipatie față de kitsch și cumva nejustificat pentru că kitsch-ul îmblînzește lucrurile, kitsch-ul e gingaș.

Credeți că există kitsch-uri cu specific românesc?

Cred că kitsch-ul e universal, dar sînt cu siguranță și foarte multe kitsch-uri românești. Ceaușescu a fost un tip foarte kitschos, Dracula – așa cum îl prezintă românii – a ajuns să fie un kitsch. Noi am făcut vara trecută un concurs, se numea „Cele mai mari kitsch-uri ale românilor“, iar pe primul loc a ieșit Arsenie Boca. Imaginea lui Arsenie Boca în secolul XXI e foarte kitsch, se regăsește și în pata de igrasie a unei doamne din Berceni care a avut o țeavă spartă și acolo a apărut figura, dar și pe odorizantele de mașină, în cele mai variate locuri, el fiind totuși un simbol care ar trebui să ne îndemne la contemplație, la meditație, și nu la opulență. Așa au votat românii, Arsenie Boca este cel mai mare kitsch, la concurență cu Dracula, cu Ceaușescu, cu dacii – conceptul de daci. Noi, românii, sîntem niște foarte buni propagatori de kitsch-uri, „Răpirea din Serai“, de exemplu, nu e nici vorbă o invenție românească, dar a prins foarte bine la români. Există un soi de lipsă de încredere în gusturile proprii, iar gusturile vecinului sînt întodeauna mai bune, mai confirmate, mai validate, și atunci, în loc să îndrăznesc să îmi cumpăr o altă carpetă, îmi iau și eu tot una cu „Răpirea din Serai“, la fel ca toată lumea.

Cum percep turiștii străini Muzeul ­Kitsch-ului Românesc?

Target-ul nostru, mă rog, planul de afaceri se bazează în mare măsură pe turiști străini, 45% din vizitatori cred că sînt străini. Noi ne-am bucura să vină și cît mai mulți români, însă cei mai mulți dintre români cunosc obiectele astea, „Răpirea din Serai“ înseamnă pentru noi toți cam același lucru. Dar și străinii se regăsesc în zonele noastre kitsch, în special cei din țările sudice, se pare că decorurile din copilăria lor sînt similare celor de aici. Pentru străini e o experiență inedită, de o jumătate de oră, diferită de clasicele muzee cu exponate tradiționale, poate fi bifată pe o hartă a orașului. Avantajul mare al acestui muzeu este că e în Centrul Vechi și aproape toți străinii ajung inevitabil în Centrul Vechi, iar aici nu sînt oferte culturale mai deloc. Noi sîntem al patrulea obiectiv din București pe TripAdvisor, după Vila Ceaușescu, Biserica Stavropoleos și Parcul Herăstrău.

a consemnat Adina POPESCU

Foto: Ema Cojocaru