Kitsch, kitsch, artă şi iar kitsch
Sîntem o mînă mare de oameni care se plîng în mod constant că lucrurile din jurul lor sînt kitsch, prin remarci de genul: de ce și-au transformat unii fațada unei clădiri vechi și frumoase într-o colibă 2D? De ce vinde fata aia tablouri sinistre chiar în Biblioteca Națională? De ce ascultăm la radio numai melodii cu două versuri, fără nici un sens? Și tot așa. Dintr-un punct de vedere critic, cel mai des întîlnit, kitsch-ul, cum este perceput de majoritate, apare dintr o neconcordanță între ce redă artistul și ce crede că redă. Cum ar fi portretele în cărbune sau în acuarelă care ori desfigurează obiectul de studiu, dar îi adaugă înflorituri neesențiale, ori înfățișează perfect subiectul, doar în scop decorativ, fără să transmită ceva, susținînd în același timp că acela este frumosul. Kitsch-ul este o copie fidelă a artei „frumoase“, dar nu ține cont de estetică și de intenție. Am întrebat oameni cu studii artistice despre subiect, încercînd să aflu ce mai considerăm în ziua de azi strident, cu sens sau fără. Așadar, ce este kitsch-ul?
● Kitsch-ul e acel tablou din casa bunicii. Acel mileu pe care maică-ta nu-l va da, că face parte din zestre, na! Kitsch sînt bibelourile inutile care ocupă spațiul într-o vitrină inutilă, este concepția răsuflată despre frumos. Este obsesia omului pentru confort, iar pentru mine este frica oamenilor de a se detașa de obiectele inutile din viața lor. Ana Olar (artist plastic)
● Prost-gust derivat dintr-o lipsă de cultură vizuală. În timp au existat artiști ce s-au folosit de acest stil pentru a crea lucrări extraordinare, vulgarizînd și încălcînd orice regulă anterior impusă ideii de estetică (vezi trash-ul). Legat de domeniul meu preferat: recent a început o nouă epidemie, netratată de doctori încă, fotografia sau, mai bine spus, dorința acerbă de a scoate la suprafață latura artistică a sinelui prin intermediul unei camere fotografice. Problema pe care eu o văd este că acești oameni sînt dispuși să investească sume mari de bani în acest hobby, însă nu au idee de cum ar trebui să arate o imagine (și nu fac referire la partea tehnică). Culori suprasaturate, subiecte folosite și răsfolosite fără nici un fel de doză de imaginație, lipsa compoziției, postprocesare exagerată – totul denotă o lipsă de cultură în acest sens. Tudor Grădinaru (fotograf)
● Mi-e greu să-mi dau cu părerea despre kitsch pentru că s-a scris foarte mult pe marginea acestui subiect. De pildă, una dintre personalitățile culturale pe care le admir, profesorul, criticul și teoreticianul Matei Călinescu, are un capitol extrem de consistent despre kitsch, din punct de vedere estetic, în volumul Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism. Acolo explică atît etimologiile diferite care i-au fost atribuite termenului, cît și diferența dintre kitsch-ul destinat clasei de mijloc și kitsch-ul de lux, precum și felul în care el și-a făcut apariția în muzee, odată cu mișcarea Pop Art, din America anilor ’50 etc. Dar cea mai importantă idee pe care am reținut-o de la Matei Călinescu a fost conceptul de „om kitsch“, cu care, recunosc, m am identificat în trecut. Cred că asupra acestui concept ar trebui să fie purtată o discuție mai amănunțită fiindcă, după spusele lui Matei Călinescu, „omul-kitsch este acela care are tendința de a recepta drept kitsch chiar și operele sau situațiile non-kitsch, este acela care, fără să vrea, transformă în parodie percepția estetică“. Dacă refuz să mai vorbesc în numele tuturor și mă rezum la propriile experiențe, am tăria de a accepta că am conștientizat foarte tîrziu că sistemul meu de valori este găunos și, cu atît mai mult, că nici nu-mi aparține, ci că el este format dintr-o sumă de clișee ingurgitate cu inconștiență, timp de aproape două decenii de existență. Tranziția de la subcultură, pseudoartă sau para-estetic, cu alte cuvinte, tranziția de la o mentalitate kitsch la una sănătoasă a avut loc abia în facultate, în cazul meu. Andreea Ciocîrlan (regizor)
● Kitsch Culture în digital este o ramură nesfîrșită a Internetului, un act estetic de reciclare a anilor 2000. Evocă nostalgie comprimată în motive recurente care ajung să nască adevărate iconografii pentru cei care dau like la paginile corecte. Din cauza mediului prin care se comunică vedem de fapt o adaptare pictogramică a ceea ce sîntem obișnuiți să identificăm în viața reală drept kitsch, kitchos, kitschy. În sensul că kitsch-ul în general se clasează prin exces și ceea ce am putea numi foarte simplu prost-gust, dar orice act de apreciere (venind de la sine cu o notă de umor sau în mod ironic) generează un atașament care rupe linia de sarcasm asumat și dă formă unei tackiness nostalgia. Citate Paris Hilton, părul ramen al lui Justin Timberlake din perioada ’N Sync, toate jocurile pe care le pot numi doar copiii anilor ’90, Adidas, statui grecești sau romane digitalizate în 3D, printscreens cu vechile interfețe pentru Windows sau Mac, Seinfeld, o obsesie pentru apa cu vitamine și plante, glitch-uri naturale. Toate presărate cu o formă mai mult sau mai puțin avansată a unei melancolii excesive. Claudia Văduvescu (studentă la Istoria Artei)
Atunci, kitsch-ul ne salvează de mîndrie în exces? Ne scoate din bula noastră socială? Ne face loc de autoironie?
● Pericolul kitsch-ului se extinde peste fiecare formă de expresie artistică. Tuturor ne este frică, poate dintr-un elitism egoist, ca în febra creației să nu facem ceva de prost-gust care să nu ne reprezinte și de care să ne fie rușine ulterior. Este o teamă bine întemeiată, avînd în vedere evoluția artei plastice contemporane și renumele controversat pe care aceasta îl deține în societatea noastră. În realitate, kitsch-ul reprezintă un capitol în sine în evoluția lumii moderne, și nici pe departe un element supus ostracizării de anumite grupuri așa-zis intelectuale. Fără existența kitsch-ului, nu am fi cunoscut niciodată cineaști ca Pedro Almodóvar, Werner Herzog sau chiar Steven Spielberg, puternic influențați de pop-art și de clișee pe care au reușit să le manipuleze pentru a-și contura un stil propriu. Fără kitsch nu am avea Star Wars și, automat, nu ar exista noțiunea de blockbuster. Pînă la urmă, să nu uităm că nu am fi cunoscut această eră a filmelor cu buget imens și cu încasări peste limita bunului-simț fără ca George Lucas să îl fi copiat cu bună-știință pe Akira Kurosawa, folosind premisa din Kakushi-toride no san-akunin (1958, tradus în engleză ca The Hidden Fortress) pentru a realiza o „telenovelă în spațiul cosmic“ (după cum însuși creatorul său o numește afectiv). Indubitabil, Star Wars este un kitsch, o copie populistă a unui film net superior din punct de vedere artistic. Dar este al naibii de obsedant și de „fun to watch“! Eugen Dediu (student la regie de film și televiziune)
● Dacă stăm să ne gîndim, cred că obiectul kitsch este și el la fel de artă ca toate celelalte reprezentări artistice pentru că are un public căruia i se adresează și pentru că cel care îl cumpără îl consideră artă. Este accesibil unei mase mari prin serializare și nu, nu poate fi ignorat. El definește pentru unele persoane conceptul de Artă. Totodată, trezește stări de plăcere spontane, are poate spirit ludic, dar niciodată nu ridică probleme decît dacă este recontextualizat prin prisma unui demers artistic. Dacă devalorizează arta „reușită“ e greu de spus, pentru că atunci se pune întrebarea: ce putem numi artă reușită? Dacă asta ar presupune că reușește să transmită mesajul propus, în cazul kitsch-ului, dacă vinde, „a reușit“. Ele se susțin pe același principiu: arta vinde o idee. Fiecare idee generează un sentiment, plăcut sau neplăcut. Practica kitsch-ului printre apropiați, aici referindu-ne la artiști plastici, nu mi se pare o amenințare, cum am mai spus, nu este decît o recontextualizare. Diana Lemnaru (artist plastic)
● Am avut o perioadă în care spuneam „NU“ kitsch-ului, prostului-gust, exceselor, prea multului lipsit de finețe. Am crescut și trăiesc în țara care are Muzeul Kitsch-ului! E fascinant, e locul unde îmi văd copilăria și tot ce am trăit pînă ne-am „europenizat“ și noi. E interesant cum kitsch-ul îmi trezește nostalgie și, cumva, îmi place, recunosc.
Ca artistă, în performance-uri îmi place să îl recontextualizez, să mă folosesc de el și să îi dau o altă însemnătate. Cred că există o diferență între kitsch și prost-gust: e vorba de măsură și e peste tot. Ieși din casă și privești în jur: kitsch, kitsch, kitsch, kitsch, kitsch, artă și iar kitsch. Cel mai pregnant și supărător se simte în arhitectură: construcții făcute parcă după ce desenam noi în copilărie, cu fix aceleași culori, lipsă de unitate de stil și de a face din orașe ceva valoros, cu mesaj, mister și poveste. Îmi vine în minte un magazin alimentar de la Piața cu Flori din Rahova. Eram la un eveniment ,,cool“ în zonă și m-am dus pînă la magazin după o cafea. Pereții erau plini de poze de sus pînă jos cu membrii familiei la nunți, botezuri, înmormîntări. Vînzătorul era din poveste, cu un maiou gri transpirat rău de tot, cu un lanț gros care îl făcuse să transpire. El mi-a făcut una din cele mai bune cafele, cu frișcă multă și scorțișoară. E o imagine grotescă, dar care are un farmec aparte. Cam așa și părerea mea despre kitsch. Într-o lume care se educă după brand-uri care dețin monopol, e binevenit kitch-ul, are rostul lui… e o notă naturală. Alina Tofan (actriță)
Cum era de așteptat, pentru o formă de artă abia apărută în secolul al XIX-lea doar de dragul de a putea vinde lucrări și la case mai mici, termenul, deși popularizat și binecunoscut acum, încă nu are un etalon universal și o definiție clară pentru toată lumea. Cum spunea Eugen Dediu mai sus, există în artă o frică constantă de a nu (de)cădea în kitsch, dar în cazul în care nu creăm fără intenție, substanța nu poate fi falsă, deci rezultatul nu va cădea în derizoriu. Ca notă din punctul de vedere al unui scenograf, în artele care implică mai multe departamente, substanța trebuie controlată pe toate planurile, de aceea poți avea un setting frumos la TV, să zicem, gîndit cald, compus cu un sens, pentru o discuție intensă, dar actorii să citească doar script și să se simtă superficialitatea. Așa cum scenografia n-o să salveze penibilul din serial sau din emisiune, așa nici o ilustrație frumoasă nu poate salva un poem deșănțat.
Ileana Zirra este scenograf.
Foto: Ema Cojocaru